Lasă-mă să-ți sorb iarăși roua din palme

Lasă-mă să-ţi sorb iarăşi roua din palme, în dimineţi limpezi, iubito! «Îmbolnăveşte-mă» cu florile tale de castan şi ai să vezi ce bine va fi. «Râpa» mea va înflori cu flori de câmp, nuferii îmi vor creşte fără apă şi ne vom înconjura cu săbii lungi de papură verde şi ascuţită, în care-şi vor tăia visele urâte toţi cei ce vor voi să ne ajungă.*

E atât de greu câteodată, încât îmi vine să plâng de neputinţă.

De ce trebuie să-mi fie greu şi pe câmpia mea? Tu nu eşti un munte cu vârfuri ceţoase şi prăpăstii ascunse, chiar dacă-ţi place să te vezi aşa. Eşti o câmpie întinsă, întinsă şi mănoasă, care are darul (puterea!) de a se ridica pe verticală dacă vrea şi devine mai înaltă ca un munte şi mai prăpăstioasă decât orice prăpastie, un zid peste care nu se poate trece şi eu ştiu foarte bine asta. N-am nevoie de demonstraţii în acest sens. Vreau doar să te colind, în lung şi-n lat, pe tine, cea întinsă la soare bun şi chiar dacă mă rătăcesc câteodată, câmpia nu trebuie să-mi fugă de sub tălpi şi să se facă zid. Buruienile se sufocă în pământuri cu rouă. Felix”

Ori de câte ori, mă gândeam la începuturile verii, pe mine mă îmbolnăveau florile de castan şi mă prelingeam de-a lungul gardurilor putrezite, copleşite de „o nobilă, inutil de nobilă plictiseală”. Pentru Felix, poemul lui Federico Garcia Lorca era definitoriu: „Verde cât te iubesc verde…” Eu îi vorbeam, nopţi întregi, despre cât de mult îmi doresc să devin „minerală”, iar el mă pândea cu răbdare de felină, pregătită să se plieze după unduirea oricărei mişcări din universul meu „mineral”, oricât ar fi fost ea de vag conturată. Și, ştia cum vedeam eu lucrurile despre dureroasa şi sublima scufundare a bărbatului în femeie, pentru a deveni, din nou și din nou, un gheizer cosmic.

***„