Tu ești pentru mine o Metaforă
Unsprezece ani ţi-am invidiat statutul acesta. Eu am fost întotdeauna o comparaţie. O comparaţie de genul: «Felix tu eşti ca Accatone»; «tu eşti ca Zograffi», «tu eşti…» ca dracu să te ia…… Întotdeauna am aspirat la gradul superior de Metaforă, fără să-l fi atins vreodată. O Metaforă poate fi oricum, pentru că, dacă are drept temelie – calitatea –, metafora se apropie foarte mult de starea „minerală” de care vorbeşti atâta.
Întrebare: Te nemulţumeşte «calitatea asta»? În secunda în care te nemulţumeşte, nu crezi că ea dispare automat? Şi dacă dispare, nu decazi pe un palier inferior? Şi dacă da, nu crezi că mă nemulţumeşte şi pe mine, şi-mi vine să înnebunesc?
În puterea metaforei intră şi posibilitatea de a se echilibra pe ea însăşi, întotdeauna, urcând chiar pe o treaptă mai sus.
N.B. – Ceea ce am subliniat la început şi ţin acum să resubliniez este faptul că tu nu eşti ca o metaforă … ci o Metaforă.
De ce nu-ţi permite lumea să fii slabă??? Te-ai întrebat vreodată? Pentru că o metaforă slabă e mai proastă decât o… comparaţie bună!
De ce, atunci când cred că apuc pe drumul de a fi şi eu o metaforă, mă reduci imediat la o comparaţie banală? Vezi tu, atunci îmi zdruncini crezul că Metafora există.
Eu nu îţi cer să fii o – metaforă – pentru că EŞTI.
Tu îmi ceri să fiu o metaforă fără ca eu să fiu. Şi în loc să mă ajuţi să devin o metaforă, mă arunci în jos (numindu-mă în fel şi chip!) iar mie, ca să reparcurg din nou drumul în sus, îmi trebuie nervi, (pe care nu-i mai am aşa de tari), şi un gratuit efort psihic…
Eu cred că sunt clar, dar cuvintele nu ne mai încap pe noi înşine câteodată şi propria noastră calitate dispare uneori într-o ceaţă în care o vanitate concretă (şi mică!) ne face să ne risipim printre oameni mici… Poate că acolo e locul meu…
G â n d e ş t e - m ă ş i p e m i n e !
Să mă ia naiba! Ce-o fi atât de greu de înţeles!!?! Oare, atât de minor îţi par? Evoluez într-o gamă atât de minoră, după părerea ta, de înţelegi aşa de aiurea totul! Când îţi spun că sunt traumatizat de timp, de lipsa lui, şi de cât am de muncit, chiar te enervezi aşa de mult pe cât pare?
Mă torturezi cu – pipiţe – neimportante al căror loc e pătrăţica lor şi atât… Dacă-i aşa, mă simt ca o muscă ce bâzâie fără nici un sens în jurul unui bec aprins şi de asta mă enervez la culme şi nu mai suport nimic, nimic…
Mă orbeşte orbirea ta şi chiar nu mai văd nici la doi metri în faţă… pentru că TU EŞTI ŞI VEI FI CEA MAI IMPORTANTĂ, ESENŢIALĂ, LEGĂTURĂ A MEA CU OAMENII. Dacă TU orbeşti, fie şi numai pentru un moment, EU NU MAI VĂD nimic în jur. Linişteşte-te odată, ce dracu! Am fost tâmpit, cretin, prost… cum vrei, dar epuizează gama asta de «calităţi» pe care mi le atribui. Nu mă cantona pentru totdeauna acolo, sau dacă o faci, fii hotărâtă! Mă scot eu cumva, dacă nu crăp înainte…
Câte lucruri nu ni le-am spus noi până acum, câte mai avem să ne spunem unul altuia? Imens de multe. Nu ne-ar ajunge nici două vieţi… Trebuie să trăim mult în timp puţin şi în linie, nu în cerc, sau măcar într-un cerc cât mai larg cu putinţă…
Înţelege odată că Te iubesc, că Te-am iubit mereu, mereu, mereu, mereu, mereu… Cum te mai poţi îndoi de asta?!”
*„