Dragul meu, Dacă dorești ca ´povestea incredibilă dintre noi doi să rămână o ´poveste incredibilă

Dragul meu,*

Dacă doreşti ca «povestea incredibilă» dintre noi doi să rămână o «poveste incredibilă», iar tu să rămâi o linie continuă şi consecventă cu sine însăşi, continuu ascendentă şi din ce în ce mai complexă, e bine şi aşa. Pe mine mă avantajează postura de «ideal» imposibil de realizat practic, lebădă însingurată şi univocă, plutind deasupra Parângului.

Dacă ţie ţi-e milă de «alţii», mie mi-e milă de mine şi de tine şi prin urmare, REFUZ să las «povestea incredibilă» să acumuleze compromisuri, oricât de nobilă argumentare ar avea aceste compromisuri

Valoarea mea cea mai autentică eşti TU. Sunt conservatoare şi nu sparg un lucru de preţ care mi-a fost sau îmi este drag, din neglijenţă, furie sau mai ştiu eu ce «stăricică».

Femeia concretă din mine se vrea respectată, fiindcă am fost de o bună credinţă dumnezeiască atunci când m-am dat irevocabil pe mâna ta. Să devin o femeie «jandarm» care te ia cu «japca» de la alte femei care te vor, nu mă încântă deloc.

Tentaţia de a face «joculeţe» în spatele tău, opţiunea inteligentă pentru un comportament construit în ceea ce te priveşte, care să mi te aducă pe tavă, oricând şi de oriunde îmi repugnă. Chiar nu am plăcerea jocului şi a înşelătoriei când e vorba de tine. Eşti posesiv, gelos…, mi-ar fi atât de uşor!

În cazul în care vrei să fim până la capăt «o poveste incredibilă», atunci trebuie să meditezi profund la ce ţi-am spus, şi anume, că la mine nu poţi veni decât curat şi limpede până în cele mai adânci străfunduri ale tale.

Cam atât. Ligia”

Femeia aceea redeschisese cutia Pandorei. Cu o violenţă în care demnitatea sau orgoliul nu aveau loc, se pornise să-l spulbere pe Felix de pe faţa pământului, sau mai degrabă să mă spulbere pe mine. Gelozia îi întunecase mintea.

Recunosc, mi-a dat o lovitură de graţie. Nu faptul că îmi trimisese o scrisoare a lui Felix către ea, scrisă pe o bucată de hârtie care avea pe verso bioritmul lui Alin şi nici conţinutul ca atare al rândurilor scrise pe ea nu m-au durut atât de mult, cât m-a rănit faptul că Felix îi cerea să fie rezonabilă până vor avea prilejul să discute „ca doi oameni inteligenţi” la o sticlă de... Havana Club. Acest amănunt m-a desființat. N-am mai acceptat de atunci să beau Havana Club, în ruptul capului.

Abia după mai multe decenii, într-o seară, când Felix mă privea, de undeva din cer, printre ramurile bătrânului măr din curtea noastră, Alin m-a convins să-i pregătesc un daiquiri.

„N-ai înţeles că Felix dăruia peste tot şi oricui ceea ce lui îi plăcea? Tu n-ai fost niciodată pentru el ceea ce tu ai crezut că eşti. În orice caz, nu femeia unică pe care el să nu dorească să o depășească. Dimpotrivă, el a încercat mereu, dar nu i-a ieșit. Erai omul cu care reuşea să aibă cea mai deplină comunicare. Asta a fost, nu-ţi face iluzii. Împacă-te cu tine însăţi şi acceptă adevărul aşa cum e el” mi-a zis Alin, ciocnindu-mi delicat paharul.

Daiquiri-ul s-a unduit rotindu-se alene în paharul meu.

„Adevărul?” l-am întrebat, fără să aștept răspunsul lui.

*„