Draga mea, îmi reproșezi (?!) că argumentez ceva post-factum, în varianta cea mai adecvată

Draga mea,*

Îmi reproşezi (?!) că argumentez ceva post-factum, în varianta cea mai adecvată. Că fac un efort cu care ar fi trebuit să fie umplut un eveniment parcurs împreună.

Mă supraapreciezi. Nu sunt un dialectician atât de fin, din păcate. Mi-ar plăcea şi nu mi-ar plăcea, în acelaşi timp. Mi-ar plăcea fiindcă aş fi un avocat care pledează excelent şi întoarce orice adevăr în favoarea clientului pe care-l apără, scoţându-l de fiecare dată basma curată şi nu mi-ar plăcea exact din acelaşi motiv, la care se adaugă şi faptul că, în această structură a mea, există şi un acuzator, cel puţin la fel de dibaci.

În realitate, eu sunt pe undeva pe la mijloc. Şi ciocan şi nicovală, în acelaşi timp. Mă mai adun doar în – starea mea de Ligia – pe care o includ ca pe un dat care mi-a fost… dat de noroc şi de care mă agăţ cu unghiile, câteodată, şi cu toată disperarea mea de acum şi dintotdeauna. Îmi vine să urlu când găsesc, uneori, suportul acesta al meu atât de mat şi de refractar la orice atingere de-a mea şi abia-abia mai plutesc lângă el. Atunci îmi vine să mă las fără vlagă la fund şi să mă tot scufund… şi dacă n-aş avea, în fiecare moment, certitudinea că niciodată n-ai să mă laşi să fiu lângă tine, ci cu tine, fii sigură ca m-aş tot scufunda…

Nu te-am exclus absolut niciodată din vreuna dintre alternativele mele existenţiale şi ai fost în plan afectiv, absolut întotdeauna, numărul unu, atât de sus şi de neatacabil, încât am întotdeauna un sentiment de perplexitate şi primesc un soi de lovitură în moalele capului care se lasă întotdeauna cu ameţeală şi cu isterie în sufletul meu, când îndoielile tale muşcă din certitudinea mea (singura până la cei 35 de ani ai mei).

Eşti prea deşteaptă, prea sensibilă şi prea nobilă ca să nu înţelegi asta, dar în acelaşi timp, prea perfidă şi prea orgolioasă ca să nu mă pedepseşti rece şi lucid sau patetic şi înflăcărat, pentru fiecare dintre neatenţiile mele. Iar eu sunt câteodată prea sentimental şi prea prost (pentru ca aşa sunt) ca să nu sufăr ca un câine, ori de câte ori este lovit… Reciproca este foarte valabilă. Acelaşi eveniment, aceeaşi intrigă dar cu alte personaje, declanşat de tine, stârneşte în mine absolut aceleaşi reacţii ca şi ale tale. Însă pentru mine ele sunt pasabile, neimportante şi fără puterea de a ataca inatacabilul. Din contră, îl fundamentează şi mai tare.

ATUNCI, cum nu te iubesc, sau cum nu mă iubeşti tu??? Mai există oare un cât de mic spaţiu între aceste cuvinte, TE IUBESC – MĂ IUBEŞTI, în care să se strecoare perfidă îndoiala, sau umbra ei? NU.

Tot restul este o farsă în care suntem, cu sau fără voia noastră, implicaţi. Sunt sfori pe care le tragem şi tu şi eu din diferite motive, întotdeauna minore, amuzante sau triste, inconştiente sau semiconştiente, sfori pe care eu le trag totuşi prost din când în când. Adevărat rămâne doar faptul că această farsă se joacă în cu totul alt loc şi la foarte mare distanţă de spaţiul compact al lui TEIUBESCMĂIUBEŞTI, care este aşa de compact încât, chiar dacă farsa s-ar juca foarte aproape de el, nu l-ar atinge cu nimic.

Tu chiar nu ştii toate astea, sau simţi nevoia (justificată de altfel) de a ţi se confirma şi reconfirma la nesfârşit aceste adevăruri. Trebuie într-adevăr să-ţi scriu mereu, că prea, al naibii de tare, m-am introvertit…

Mai demult, mi-ai spus că mâna ta întârziată pe umărul meu este tot o mângâiere, dar în adâncime, profundă. Eu ştiam că aşa este, dar ţi-am cerut să mă parcurgi, să mă acoperi cu palma ta. Nu însemna că refuzam acea mângâiere «în adâncime». Dar staticul, introvertirea ei, nemulţumindu-mă tactil, senzorial, am preferat mângâierea activă, mobilă şi aparent superficială (numai aparent, pentru că mobilitatea ei trebuia să conţină, era necesar să conţină şi profunzimea). De ce, oare?

Abia acum am un răspuns cât de cât clar. Nici interiorizarea, nici exteriorizarea nu este excitantă, ci curgerea fluxului din interior spre exterior, gradată şi modulată în fiecare moment, şi alimentată permanent din – «teiubescmăiubeşti». AŞA-I?”