Felix, conform legilor binecunoscute ale istoriei mai vechi sau mai recente, căuta să-și anuleze vinovățiile
Felix, conform legilor binecunoscute ale istoriei mai vechi sau mai recente, căuta să-şi anuleze vinovăţiile, să se purifice şi să se limpezească, dăruindu-mi-se.
Mă iubea profund. Îşi găsea certitudinea iubirii împărtăşite în îmbrăţişarea aceea care nu poate avea un nume, pentru care nu există cuvânt care să o încapă. Este urcare şi coborâre, este gest şi muzică, sculptură fluidă care poate atinge pragul desăvârşirii. E taina cu care cred că a convins-o Lilith pe Eva când a avut generozitatea să-i dăruiască mărul și a învățat-o cum să-l ispitească pe Adam să muște din el.
Și eu îl iubeam, pentru că asta aflasem prin el ca într-o restituire inversată. Sufeream în măsură egală cu neputinţa de a nu-l fi putut păstra definitiv în sfera aceea de lumină translucidă, cosmică. Mult prea senzual, el își urma instinctele, apoi și le motiva și le mușamaliza cu o uşurinţă dezarmantă. Era foarte mândru de victoriile lui pe frontul continuu deschis al confruntărilor masculine, soldate cu victime feminine la tot pasul, dar se înfuria când îl ocoleam, derutată de „alunecările” lui pe care le resimțeam și mă jigneau. Mă ameninţa cu cohortele lui de amante, iar eu îl trimiteam cu seninătate la ele. Era o seninătate orgolioasă, ridicolă. Le vedeam pe acele femei, mai ales pe cele pe care le cunoșteam și care îl vânau pe față, cum se rătăcesc prin ciulinii câmpiei de la poalele vârfului de munte pe care stătea înţepenită cetatea mea de piatră incasabilă. Uneori, chiar îi descriam cu amănunte picante, modul în care femeia „x” sau „y” se comporta la pat. Nu le consideram periculoase. Copleşită de încrederea mea oarbă în adevăruri absolute le lăsam să-şi vânture pletele şi să-şi dea ochii peste cap pe potecile care urcau până la cetatea mea de piatra.
De ce am fost atât de derutată când am aflat că amantele lui Felix nu erau teoretice, ci concrete? De ce am fost atât de uimită să constat că ele îmi parazitaseră viaţa creându-mi o mulţime de neplăceri, care se traduseseră în multe certuri şi stări de tensiune neplăcute pentru noi? De ce nu luasem în seamă rugăminţile lui de a pune cu fermitate mâna pe el, de a-l revendica fără echivoc, atunci când o altă femeie îi dădea târcoale? De ce îl lăsasem să creadă, în atâtea rânduri, că refuzul meu însemna îndepărtare, desprindere, indiferenţă?
Mă gândesc, acum, că nu-mi pare rău că s-a întâmplat aşa. Regret doar că datorită orbirii mele prosteşti, după întâmplarea cu Mona cea rătăcită prin Petroşani între două trenuri, în căutarea iubitului ei şaten cu ochii verzi, la un moment dat, m-am desprins cu violenţă din îmbrăţişarea lui și m-am transformat în statuia fioroasă a zeiţei răzbunării. Gestul a fost dramatic. M-am ridicat în picioare, în mijlocul patului și l-am blestemat cu toată forţa iubirii mele: „Dacă m-ai înşelat vreodată, să nu ai parte de ceea ce îţi doreşti atât de mult. În veci să nu mai pui piciorul pe o scenă de teatru!” A fost o copilărie. Dar atunci, pentru câteva secunde, chipul lui Felix s-a pietrificat. Nimic nu putea justifica atâta violență.
E destul de puţin important cum a apărut femeia aceea pe traseul lui Felix, iar eu ştiu doar ce mi-a spus el. Ajunsese în garsoniera ei, fiindcă tatăl Mușatei trecuse la cele veşnice şi trebuia să doarmă undeva.
„S-a culcat pe jos, lăsându-mi mie patul ei la dispoziţie. Părea un câine bătut, trist şi abandonat. Am chemat-o lângă mine în pat. Cam asta a fost.”
Îl simțisem plecat în zări obscure, nu mai aveam deloc siguranţa că templul cu coloane zvelte pe care îl construisem în mintea şi în sufletul lui avea resurse să reziste. Singurul lucru care conta era că mă dăruiam total reîntâlnirilor noastre, iar el făcea la fel. Se întorcea cu milioane de poveşti şi cu o sete evidentă de a desfiinţa timpul şi spaţiul în care nu fusesem împreună, mi se topea în braţe. Mi-e imposibil să-mi amintesc detalii. Cred că treceam de fiecare dată, în altă dimensiune.
Privind retrospectiv, însă, totul părea să-mi fi scăpat de sub control. Îmi aminteam că au fost săptămâni în şir în care Felix mă dăduse cu totul uitării. Şi pe mine şi pe Alin. Îmi aminteam că trăisem pe viu sentimentul că mă abandonase, că mă depăşise şi motivul principal era acela că îl încurcam. Atârnam greu în tumultoasa lui luptă cu înfrângerile şi, cum aveam să aflu, ea ar fi fost o soluţie mult mai bună decât mine. Înţelegeam în cu totul altă lumină tot ce se întâmplase de Anul Nou, când îl obligasem să mergem la Călimăneşti. Era înnegurat. Un Felix opac, învăluit în ceaţă şi aproape ostil era ceva greu de conceput. Era obsedat de scris şi o căra pe Erika peste tot cu el. Aproape că nu mă vedea. Într-o zi, la fel de ceţoasă ca şi el, pe prispa casei bunicilor mei, unde am locuit noi în timpul sărbătorilor, o căsuţă din povești care pe atunci aluneca progresiv spre degradare, Felix a zis: „Aici aş putea să scriu în linişte”. Deşi a spus-o cu voce tare, mie mi s-a părut că vorbise cu sine însuşi. Aşa cum aveam să aflu mai târziu, ea insistase să meargă la Sinaia de Revelion, dar legea noastră obligatorie era să trecem împreună noaptea dintre ani. Felix alesese. Venise la mine. Atunci n-aveam de unde să ştiu cât de profundă era frământarea lui interioară. Dacă n-ar fi venit, podurile de piatră firești, naturale, care ne țineau împreună, s-ar fi prăbușit brusc. Aveam să aflu că nu diferența de ofertă, Sinaia versus o căsuță țărănească gata să se prăbușească, chiar dacă încă mai era parfumată cu miros de cozonac în ajun de Crăciun, era motivul înnegurării lui Felix, așa cum am crezut multă vreme, ci proiectul lui de a fugi din țară și suportul pe care urma să i-l asigure ea, rămânând peste graniță. Tot ea îl secondase când voise să treacă Dunărea înot, pe la Orșova, așa cum am aflat de la ea, printr-o precizare corectivă la biografia pe care i-am făcut-o lui Felix când am publicat, în anul 2010, Trilogia Nebunilor.
Trebuie să recunosc din nou. Femeia aceea care se apropiase ameninţător de casa mea, încercând cu gestul ei disperat, de grindină otrăvită, să-mi spulbere câmpia de floarea soarelui, cortinele galbene căzute din cer şi feriga din glastră, m-a speriat. Îl oprisem pe Felix, îl întorsesem din drumul lui de câine bătut, când urlasem scoasă din fire: „Ieși afară, javră!” Îl oprisem pentru că simţeam imperios nevoia de a mă lămuri ce se întâmplase. Explicațiile sunau sumbru.
„E nebună. V-ar putea face rău, ţie sau lui Alin. M-am gândit mult dacă să te las să vezi sau nu scrisoarea asta blestemată. Am văzut-o în cutia poştală şi puteam să o distrug, dar singura soluţie rezonabilă era să o vezi.”
Şocul pe care l-am resimţit atunci a fost atât de puternic încât, oricâte eforturi aş face să pun evenimentele în ordine cronologică, îmi este imposibil. Creierul nostru are bunul obicei de a şterge ceea ce ne ameninţă cu distrugerea. Al meu aşa a făcut atunci.
Mi-am stabilit priorităţile. Amenințările păreau să mă asalteze din toate părţile. Am intrat în luptă. Am devenit feroce.
Mă alintam de una singură. Aveam 33 de ani şi se cuvenea să fiu răstignită. Poate tocmai de aceea îl visasem pe Iisus. Era în întregime din aur cu pletele din spice de grâu şi cu boabe de fasole, tot de aur, în mână. N-am putut descifra niciodată acel vis. Abia acum, când sunt atât de departe de spaţiul şi timpul acela, și hălăduiesc de câteva zile prin Azshara, dacă mă gândesc la el, am sentimentul că îi întrezăresc semnificaţia. Când nu mai putusem nega evidenţa trădării, subconştientul mă asigurase că lucrurile nu erau atât de grave precum păreau la prima vedere. Acel Iisus cu totul şi cu totul de aur îmi arăta realitatea profundă. Era sufletul meu, cel cu care îl iubeam pe Felix. El îmi arata adevărul pe care conta.
*„