Moto - Orb de-aș fi și tot aș pleca pipăind drumul spre Mecca

Iubito,

De când, mama dracului, ne pasă nouă de gura târgului!?

EU sunt de vină că îţi pasă ţie… că a început să-ţi pese. Îmi vine să mă dau cu capul de pereţi pentru asta… dar, pentru numele lui Dumnezeu, ce avem noi de ascuns, ce racile, ce petice de întuneric importante avem NOI AMÂNDOI de ascuns, astfel încât să ne simţim asediaţi de meschinăria şi laşitatea lumii?

Dacă aştepţi de la mine vreo apărare împotriva dozelor de „bovarism”, care te mai năpădesc din când în când, atunci greşeşti.

EU SUNT TOTAL COMPROMIS în faţa acestei „lumi” şi toată puritatea mea stă de fapt în această neadecvare a mea faţă de ceilalţi.

TU EŞTI LA FEL şi poate asta iubesc eu cel mai mult la tine. Singura deosebire dintre noi este că eu n-am găsit încă formula prin care să agăţ un rahat într-un băţ ca să-l dau lumii să-l mănânce, sau să-l miroase, jucând farsa în care respectabilitatea aparentă şi reciprocă se impune de la sine. E drept că nici n-am făcut eforturi prea mari în sensul acesta. Niciodată!

Dar, în altă ordine de idei, niciodată nu m-am dat altcuiva în afara ta. Niciodată, pentru mine, n-a fost important faptul că LUMEA dă, eventual, doar doi bani pe mine. Ei, şi!? Pagubă-n ciuperci! Nici eu n-am dat vreodată mai mult pe ea. Astea ţi le-am mai spus şi altă dată.

Important, pentru mine, în ultimii unsprezece ani, a fost preţul pe care îl pui tu pe mine. Dacă acum îl aduni cu preţul pe care-l îl dă „lumea” pe mine şi îl împarţi la doi, îmi pierd dintr-un foc jumătate din valoare. Iar dacă mă dai de tot pe mâna lumii, se duce dracului încă o jumătate din jumătatea rămasă s.a.m.d., până când vom ajunge ca tu să mă desfiinţezi de tot şi să fac şi eu, la rândul meu, acelaşi lucru.

Eu cum să mă mai recompun atunci, dacă în unsprezece ani abia am reuşit să pun lumea la distanţă?

Şi tu, ce faci cu tine?

Avem noi, oare, nevoie de victorii mărunte? Avem. E drept că avem. Dar sunt atât de puţin importante! Fac aşa de puţin, încât aproape că nu există. Pentru mine, cel puţin… (...) fac parte din lumea aceea pe care eu dau, în cel mai bun caz, doi bani. Şi, dacă toată lumea valorează doar doi bani, cât poate valora un singur individ din ea?

Importantă pentru mine rămâi TU, DOAR TU, singură tu, al cărui preţ nu-l poate fixa nimeni în afara ta şi a mea, şi care e IMENS. E MECCA MEA…

Felix”

Moto-ul pe care îl folosise Felix era dintr-o poezie de-a lui Doru, fratele meu mai mic. M-am enervat rău de tot când am citit scrisoarea de mai sus. Madam Bovary era ceva ce nu puteam să accept şi simţeam că Felix încearcă să îmi scape printre degete. În accepţia pe care o dădeam noi bovarismului, pentru că aveam simboluri şi concepte prin care comunicam pe scurtătură, se aduna mai mult decât însemna îndeobște toată banalitatea şi penibilul dintr-o existenţă provincială. Chiar aveam de ce să mă supăr. Până la urmă, criza de furie care o copleşise pe femeia aceea nu mi se datora mie, ci faptului că Felix jucându-se de-a Pigmallion, construise pentru S. examenul de admitere la I.A.T.C. atât de amănunţit încât, aşa cum îşi descria fata victoria de la monolog, doborâse orice barieră şi luase în stăpânire deplină pe însuşi marele actor Octavian Cotescu, şeful comisiei de examen. Pot confirma că s-a putut întâmpla astfel, pentru că văzusem de nenumărate ori monologul în care Felix reuşise să pună să „joace” nişte bile de sticlă şi construise, cel puţin iniţial, acel gând interior care transmite prin mimică sentimente, punând-o pe fată să numere în gând până la trei. Deşi cunoşteam întreaga construcţie de dedesubt şi ştiam, de pildă, că bilele de sticlă colorată nu se rostogoleau la întâmplare, ci erau strict controlate prin exerciţii de zile şi nopţi întregi, spectacolul final mă convingea. Era o performanță.

„Dacă nu mă vor pe mine în institut, lasă că le bag eu pe gât candidaţi pe care nu pot să-i refuze” hotărâse Felix, dintr-o nevoie legitimă de răzbunare.

A cizelat examenul fetei, a însoţit-o la Bucureşti, regizându-i fiecare mișcare, fiecare reacție. Chiar dacă era suficient de deşteaptă şi de puternică şi, nu în ultimul rând, destul de experimentată în a juca bărbaţii pe degete ea sfârşise prin a cădea în plasa lui Felix.

Pe ea, pe femeia aceea, cred însă că a scos-o din minţi. Altfel, nu-mi explic de ce, în timp ce ei erau la Bucureşti, am primit un telefon plin de jigniri şi de ameninţări la adresa lui Felix. Îi punea la socoteală 700 de lei cât o costaseră reparaţiile maşinii lui de scris, adică ale Erikăi, cruciuliţa de aur pe care i-o luasem eu lui Felix cu japca fără să-i cunosc provenienţa, cărţile lui Proust şi, mai grav, ameninţarea cu denunţarea: „şi nu la miliţie, ci la securitate”.

Piesa de teatru a lui Felix, Cutia cu maimuțe, fusese scoasă din țară și expediată la Radio Europa Liberă, pentru un concurs de dramaturgie.

„O să primeşti cărţile şi cruciuliţa. În rest, cu diverse alte datorii, te descurci cu Felix, nu mă amesteca pe mine în treburile voastre” i-am spus.

Am văzut negru în faţa ochilor. Nu ştiu dacă revolta era cea care mă sufoca, sau pur şi simplu scârba. L-am rugat pe Adrian să mă ajute. Era singurul pe care puteam conta, ştiind că nu va cere nicio explicaţie.

„Faci o călătorie la Bucureşti ca să duci un pachet la Muşata? E extrem de important şi de urgent.”

„Dacă e aşa de important, da. Mă duc la București.”

I-am pus pachetul în mână, iar el i l-a dus Muşatei, fără nici un alt comentariu. Fierbeam. Am sunat-o pe Muşata, i-am spus că va primi un pachet şi am rugat-o să-i transmită „femeii aceleia că n-am bărbat de lăsat, aşa că să se liniştească, pentru că pot deveni mult mai periculoasă decât îşi imaginează ea sau i-am fost zugrăvită de Felix”.

*„