Câțiva prieteni ne-au vizitat încă din prima zi

Poate a fost o pură întâmplare, poate nu.

Tăcerea „lor”, însă, era foarte dură. Mi se părea că aerul din jur era solid, pietrificat. Îl răzbeam cu greu, cu un efort supraomenesc la fiecare mișcare. Era absurd. Cutia cu maimuțe tocmai urma să fie citită la Teatrul Mic. Fusese trimisă în multe teatre. Îi plăcuse lui Dinu Săraru și hotărâse că va fi prezentată la studioul lor de lectură. De ce tăceau?

Au trecut două săptămâni. Apoi a sunat telefonul.

„Dacă nu vin?” a întrebat Felix.

„E mai bine să vii. Altfel venim noi să te luăm.”

Foarte târziu am înțeles de ce a durat atât. Felix era anchetat în dosarul „Eterul” de „mahări” de la centru, patronați de celebrul general Pleșiță.

„Dacă nu vin până la ora patru, vino tu la miliție și întreabă de mine.”

Aceasta era singura măsură de apărare care i-a venit atunci în minte lui Felix. Total inutilă. Dar așa am făcut.

Coboram strada spre miliție. L-am văzut de departe. Am așteptat să ajungă la mine. M-a luat de umeri și am mers așa o vreme. N-am întrebat nimic. Așteptam. Am intrat în barul mic și jegos de la hotelul care întregea corpul de clădire al alimentarei de la colțul străzii ce cobora în pantă lină spre miliție.

„Deci?” Am întrebat.

Aveam pumnii adunați în poală, sub masă. Nu strânși, că nu prea mai aveam vlagă.

„M-au lucrat psihologic. M-au băgat într-o cameră. Mi-au arătat că are gratii la fereastră, mi-au dat o cafea și m-au lăsat acolo până spre ora două, fără să mai dea vreun semn de viață. Apoi au apărut cu unu de la București și m-au luat la întrebări. Voiau să știe cum a ajuns piesa la Europa Liberă. Știau subiectul piesei și m-au întrebat despre ce dictatură vorbesc eu acolo, de unde știu eu cum arată un dictator. Aveau un fel de cronică semnată de un sociolog de-al tău, unu de la Deva. «Cum de unde? De la Somoza, de la Duvalier» – le-am zis. N-au părut să guste poanta. Îmi caută nod în papură, că as fi încălcat Legea Secretului de Stat și a siguranței naționale, trimițând piesa la Radio Europa Liberă.”

Atunci a revenit la mine o prietenă din copilărie. A trecut direct la subiect, fără să piardă timpul cu introduceri.

„M-au chemat băieţii veseli să dau o declaraţie despre Felix! Le-am zis clar că eu nu scriu ce vor ei. Să caute pe altcineva, nu pe mine. Ce treabă am eu cu Felix? E soţul tău şi noi am fost prietene în copilărie. Cu asta basta! Îi cunosc bine. Sunt plini de ei, ca niște gogoși umflate, da-s duși cu pluta.”

A surâs unei amintiri și a continuat.

„Eram cu unu în mașină și a început să vorbească ca prostul despre o chestie pe care o știam și eu. «Vreau să fac pipi, oprește, te rog», i-am zis și l-am tras afară din mașină. L-am invitat să ia loc lângă mine pe marginea şanţului, departe de mașină. «Ei, acum poţi să-mi povesteşti, dacă ai chef de confesiuni.» Am rămas prieteni” mi-a spus ea, cu o mină simpatică.

Siguranţa cu care ea venise să-mi spună un lucru, care după regula zilei ar fi trebuit să rămână strict confidenţial, a avut asupra mea efectul unui calmant foarte puternic. O iubisem mult în copilărie.

„Spune-i lui Felix, să aibă grijă cu cine şi ce vorbeşte. Mişună tot felul de oameni și pe la voi și… pe la ei. A, și spune-i că-l rog să-și bea, la naiba, cafeaua de dimineață la Georgică, să nu se agite băieții degeaba. ”

***„