Nu ești un jucător prost

Nu eşti un jucător prost.*** Eşti un jucător care joacă altfel acest joc, nu aşa cum a fost el gândit. Altfel decât îl joacă majoritatea celorlalţi. Pentru mine eşti un jucător excepţional” a zis Arhanghelul.

„Mersi!”

„Adică o excepţie. Ceea ce e bine. Dacă toţi oamenii din joc ar fi fost chitiţi să-l joace doar aşa cum a fost proiectat, ieşea un rahat.”

Mda! Încerca să-şi repare duritatea. De fapt, ar fi trebuit să devin un jucător bunicel. Numai că mă lăsa entuziasmul la jumătatea drumului şi am constatat, că de fapt, destul de des n-am chef să relaţionez cu ceilalţi și arareori o conversaţie înăuntrul jocului mi se părea interesantă. Era altceva cu jocul acesta și mă tot întrebam ce.

„Deci?”

„Ce, «deci»!?”

„Te-am supărat?”

„Lol! chiar îţi respecți numele... eram din nou pe punctul să renunț la WOW. Acum m-am înverşunat și rămân.”

„Care dintre ele? «Deces»?”

„Oh!!! Deces. Mă scoate din sărite. Sună cumplit.”

„De ce? E atât de ironic!”

„Ironic pe dracu! Moartea e singurul adevăr de care suntem siguri.”

„Mie mi se cam rupe de adevăr. Prefer ficţiunile.”

„Mda, totul e doar o pură ficţiune.”

„Nu totul.”

„Ce nu e ficţiune?”

„Ziua de mâine nu e ficţiune. Şi nici durerea nu e o ficţiune. Durerea fizică e un adevăr pur.”

„Cea de dinţi?”

„Când o să te doară capul de o să îţi vină să ţi-l dai de pereţi şi să ţi-l arunci la gunoi, mai vorbim noi despre ficțiune...”

„Habar n-ai de câte ori m-a durut pe mine capul!”

„Te cred. Dar sunt grade de durere şi limite de suportabilitate.”

„Tot cele produse de vanitatea rănită sunt mai insuportabile. Aşa cred eu.”

„Eu nu. Alea îs tratabile cu cuvinte.”

„Crede-mă, sau, mă rog, crezi ce vrei tu. Cuvintele sunt doar convenţii, cel mai adesea fără acoperire. Nu vindecă gesturi sau fapte.”

„Cuvintele pot fi cel mai bun medicament şi ştii asta, iar atunci te doare fix în cot că îs «simple convenţii».”

„Mai e ceva. Mult mai complex...”

„Ce?”

„O să afli peste vreo 30 de ani.”

„Ligia, gândim la fel, chiar dacă între noi e o diferenţă de vreo 25 de ani. De-asta ne înţelegem, şi, tot de asta, numele warlock-ului meu e ironic. Şi ţi-am mai zis că nu îs un personaj credibil.”

„Atunci eşti în avantaj.”

„Nimeni nu e în avantaj.”

„M-ai redus oarecum la tăcere.”

„Pentru că e târziu şi ne e somn, şi mâine e o zi cât se poate de non ficţiune.”

„Nu mă subestima!”

„Ok. Nu îs un personaj. Vorbesc prea artificial. Ca din cărţi, cum se zice.”

„Viciu de școală”.

„Hei! prea puţin am fost profesor. Mai mult am stat în Orgrimmar, decât ca profesor la catedra, iar ca student am stat la mama acasă şi am citit.”

„Eu m-am plimbat pe străzile din Bucureşti. Îl ştiu pe dinafară cu toate periferiile lui.”

„Care între timp s-au schimbat!”

„Ce să le fac? Treaba lor!”

„Nimic. Să ţii le aminteşti aşa cum le ai tu în cap.”

„Ha! Deci realităţile sunt strict virtuale!?”

„Mă duc să mă culc naibii, că vorbesc prea mult.”

„Nu, nu vorbeşti prea mult, dar cred că totuşi trebuie să te culci.”

„Realitatea doare şi nu e virtuală. Ce doare nu e virtual.”

„Nu te prosti înainte de vreme!”

„Adică încep să dau semne? Mă gândeam eu. Noapte bună!”

„Realitatea nu există, dragul meu, e doar o invenţie. Inventeaz-o aşa cum crezi că îţi face ţie bine. Noapte bună!”

„Pe dracu! Ai vrea tu să fie doar o invenţie.”