Felix s-a apucat de croitorie

„Nu putem trăi numai din salariul tău. Nu suport ideea asta! Mircea mi-a promis că mă învață să fac pufoaice matlasate!” mi-a zis spre toamnă.

Mircea, unul dintre prietenii lui Felix, era pufoicar recunoscut. A fost generos. Ne-a învățat secretul pufoaicelor de fâș umplute cu melană. El putea face o pufoaică pe zi și o vindea cu două mii de lei. Ohoo! Erau bani mulți!

„Dacă vindem două pe lună, ne-am scos!” a zis Felix și a adus-o de la Brăila pe „Matilda”. Zăcea în podul casei de vreme îndelungată, era prăfuită și gripată. Mircea a pus-o pe „Matilda” într-un lighean plin cu gaz și după zece minute i-a probat roata, care a schițat o mișcare de vreo doi centimetri. „Va merge” a decretat Mircea și așa a fost.

Datorită „Matildei”, Felix s-a împrietenit cu bulibașa țiganilor din Petroșani.

„Vezi că vine bulibașa să o consulte pe «Matilda».”

„Doamne! Ce ți-e?”

„E cel mai bun specialist în Singere.”

Da. „Matilda” era o mașină de cusut „Singer” care făcuse războiul. Reparase vestoane militare de postav, în ultimul Război Mondial, până i se uzase mecanismul de la suveică. I-a meșterit bulibașa un inel de metal cu care a corectat defecțiunea și „Matilda” s-a dat pe brazdă.

Felix și-a perfecționat tighelele într-o singură zi. Avea talent! Eu niciodată n-am reușit să fac tighele ca lumea. Mă pricepeam însă la croit. Apoi am muncit împreună, vreo zece ore, ca să ne iasă perfect buzunarele cu dublă intrare, una prin partea de sus, ca orice buzunar, și cealaltă prin laterală ca să fie ușor accesibile pentru mâinile care se protejează de frig.

Am început producția. Primele două modele s-au numit: „Șah” și „Șarpele”. Eu am fost designerul și am făcut tiparele. Felix le-a cusut. Le-am expus în sufrageria noastră și ne uitam la ele. Eram foarte încântați, le admiram în extaz și ne întrebam dacă o să le vrea cineva. Le-a vrut pe amândouă un preot din Baru Mare, pentru copiii lui. Am zis: „Dumnezeu ține cu noi, nu cu ei!”

De fapt erau la mare căutare acele pufoaice gonflate, matlasate, frumoase și mai ales călduroase și ușoare. Comerțul socialist nu oferea așa ceva.

Apoi am scos o autorizație de croitorie pe numele meu, ca să avem o formă legală de funcționare și să plătim impozit la fisc.

La intervale regulate de timp mai apărea câte un „grad superior” prin Petroșani și Felix era chemat la „interviu”, la „Securitate”. Presupun că era anchetat în dosarul cu nume de cod „Eterul”. Nu am avut curiozitatea să aflu mai mult, deși, Felix si-ar dorit foarte mult publicarea dosarului său de la CNSAS. Oricum, atunci, trebuia să-și bea cafeaua în fiecare dimineață la „Georgică”. Era un fel de condică de prezență. I se puneau „codițe”, de regulă feminine, dacă părăsea Valea Jiului.

Codițe i-au pus și în „atelierul” lui de croitorie. Așa a apărut în viața noastră Persida. Eu nu aveam timp fizic și psihic să mă ocup de făcut pufoaice în flux „stahanovist”, de scos melana din casa noastră, că devenise copleșitoare, iar de gătit nu mai era cazul. Persida preluase totul. Inclusiv cadourile pe care mi le făcea Felix, fiindcă, nici n-am prins de veste când devenise și contabila casei.

„Ție nu-ți plac banii, îmi motiva Felix, și nu ți-ai fi lăsat serviciul ca să faci pufoaice cu mine!”

Se schimba. Îmi scăpa din mână. Dar nu asta era grav, ci faptul că știam că nu o să reziste. Câștiga mulți bani. A reamenajat casa. Gresie, faianță, boiler la baie, covoare noi, draperii, pantofi Guban, pe care Persida mi-i aducea acasa de la magazinul de la parter, ca să-i aleg pe cei care mi-ar fi plăcut. Nu puteam lupta cu noul lui joc pe care Persida îl conducea cu perfidie ascunsă sub mult devotament afișat, punându-mă în imposibilitatea de a-i putea reproșa ceva. Nu-l puteam opri spunându-i: „Dragul meu, ajunge! N-ai mai scris un rând de atâta vreme, n-ai mai deschis o carte...” Dacă încercam să-i spun, nu făceam decât să-i dau prilejul să dea de pământ cu toate valorile false ale lumii în care aluneca, aruncându-mi mie în față neputința și furia lui, transformate în deget acuzator: „Ăsta e spectacolul pe care mă obligați să-l joc! Dacă nu-mi place piesa, măcar să-mi iasă bine rolul.”

Devenisem parte a dușmanilor lui de fond. Nu mai puteam să-l corectez, spunând: „Nu eu, ci ei, ele... ” Creierul lui, sufletul lui, nu mai suportau incizii suplimentare. Cei de la Europa Liberă făcuseră tam-tam vreo două sau trei zile, iar promisiunea de a pune în scenă „Cutia cu maimuțe” rămăsese o simplă provocare pentru șleahta de securiști a lui Pleșiță. Hăul negru curgea în valuri din toate părțile, iar Felix se sufoca. Oamenii îi erau ostili, chiar și cei care-l asigurau pe față de prietenia lor.

Între timp, devenise un pufoicar celebru. Recunoșteam prin oraș din ce în ce mai multe pufoaice marca „Felix”. Cu Teatru din Valea Jiului, legăturile au fost întrerupte. Nu mai veneau pe la noi decât Clara și Adrian, vechii noștri prieteni.

Într-o zi a sunat la ușă un tip de la miliția economică. A cotrobăit prin toate ungherele, a verificat bonurile de materiale, stocurile de fâș, sacii de melană și mai ales manuscrisele. Îmi povestea Felix:

„I-am zis, uite, astea-s niște scenarii de film, ăsta-i un roman pe care l-am trimis la «Scrisul Românesc», ăsta-i alt scenariu, pentru televiziune, despre lupta dintre bine și mai bine că asta-i joaca. Desigur că sunteți de acord că trăim în cea mai frumoasă lume de pe pământ, astea-s piese de teatru. Le-am trimis peste tot. Dacă vreți, vi le dau să le citiți.”

Am primit și eu o convocare. Firește, doar autorizația de croitorie era pe numele meu. Milițianul nu era singur. Mai era un tip care a asistat la discuția noastră. Am răspuns cuminte la întrebări. Da, știu croitorie de la mama, prietenii mei vor pufoaice, concepem împreună modelele, ei sunt încântați, eu mai câștig un ban în timpul liber și plătesc taxele la fisc. M-a întrebat dacă i-aș face și lui o pufoaică. Desigur, mergem să vă cumpărați materialele, alegem un model și vă fac o pufoaică frumoasă. Ciudat a fost că m-a întrebat cât sunt de rezistente și ce se întâmplă cu ele după prima spălare. I-am explicat că sunt cusute cu atenție, adică sunt bine matlasate, iar mașina mea de cusut, care se numește „Matilda”, poate face tighele și în cazul unui postav mult mai gros decât este solicitată la încheierea pufoaicelor, că a cusut la viața ei vestoane militare. Cât despre spălat, se spală ușor, în cadă, se limpezesc bine și se lasă mai întâi să se scurgă apa din ele, apoi se pun la uscat. Cam asta a fost tot. Am scris o declarație formală, pe care mi-a dictat-o el. Omul nu a părut ostil, dimpotrivă. Felix chiar i-a făcut ulterior o pufoaică, iar în 22 Decembrie l-a scăpat de furia mulțimii care participa la revoltă în fața Primărie din Petroșani.

Gloata rămâne gloată, indiferent de mobilul care o animă. Ea are doar dușmani și e întotdeauna oarbă. Cum s-ar menține altfel eșafodajul manipulării. E drept că energia care o alimentează e de tărie diferită. Atunci a fost una de nivel maxim.

Stătea omul, nu știu dacă dintr-un resort interior sau cu vreo misiune, printre demonstranții de la Primărie care clamau căderea lui Ceaușescu. Felix era la balcon și le vorbea despre căderea comunismului. Pe milițian l-au descoperit unii care avuseseră, probabil, de a face cu el și a fost suficient să se pună de un linșaj. Începuseră să curgă ghionturile și loviturile.

„Lăsați-l, îl cunosc! E de la miliția economică, nu de la securitate! S-a ocupat de hoții care furau. Aveți ceva cu miliția economică? Arată-le domnule legitimația!” a spus Felix, de la balcon.

„Îl linșau. Pur și simplu îl linșau. Îl luaseră pe sus. Era pierdut. Și în fond, fusese o rotiță oarecare într-un angrenaj care primea comanda din cu totul alt loc” mi-a explicat el.

„L-ai protejat fiindcă a fost un tip decent?”

„Poate. Deși... violența fizică îmi repugnă, orice motiv ar avea.”