În seara de Anul Noul la capătul firului era vocea frumoasă a lui Felix

„Pregătește-te că vin!”

Totdeauna trecusem prin noaptea aceasta împreună. Era un sacrilegiu să nu păstrăm ritualul.

A fost o reîntâlnire plină de farmec. Eram inepuizabili. Cele trei luni cât nu fusesem împreună, păruseră veacuri. Se strânseseră atâtea de spus. Vorbeam, vorbeam, vorbeam.

„Ce dor mi-a fost de asta!”

A spus-o simplu, răsuflând ușurat, iar după o vreme a adăugat, și era, cumva, o rugăminte de deasupra lui.

„Te rog să nu-mi reproșezi nimic.”

„Ce?! Că te-ai îndrăgostit? Sau doar ai crezut că...”

„Gata, m-am lecuit! Nu o să mai risipesc nicio secundă din timpul nostru.”

Îmi amintesc de primul drum pe care l-am făcut la București, ca să vindem scenariile pe care le scrisese toată iarna. Era dimineață devreme, urcam pe Dealul Negru după ce ieșisem din Râmnicu Vâlcea. Pădurea defila pe lângă noi cu un început de martie strălucitor. În timp ce conducea mașina, fără să mă privească, Felix a spus:

„Ce mult mi-am dorit asta!”

Nu ne-am mai dezlipit unul de celelalt. La propriu. Doi ani și trei luni, atât ni s-a mai îngăduit, în care ne-am întors în luntrea noastră de pe lacul Herastrău și am plutit în cer.