După două luni, Felix mi-a scris

„Draga mea,

Am încercat până acum să-ți scriu de foarte multe ori. N-am reușit... Voiam să-ți explic ceva, nu mai știam ce, o luam de la capăt și renunțam cu furia generată de faptul că trebuie să fiu extrem de succint ca să «încap» într-o scrisoare pe care tu să o iei în mână, să o privești și să o înțelegi... Am renunțat de fiecare dată, pentru simplul motiv că... nu pot să mă pliez atât de tare... ție, din câte-mi amintesc eu, nu ți-am scris decât scrisori de dragoste... Cum aș putea să-ți scriu altfel de scrisori!?

Sunt îngrozitor de confuz. În jurul meu este o ceață... limpede, în care eu mă mișc ca-ntr-o masă vâscoasă. Totul mi se pare așa de inutil...

Îmi scri despre Alin.

– Pentru mine Alin EXISTĂ. Cum crezi că pot uita asta?

E suficient de mare însă și extrem de complex și puternic pentru ca eu să mai reușesc cu «inconștiența» mea să produc mutații negative în existența lui. El nu poate fi decât moștenitorul a ceea ce fac BINE eu, nu rău, pentru simplul motiv că nu este DEPENDENT de niciunul dintre noi. El, în comparație cu noi este NEMURITOR, mai ales la vârsta asta când este încă centrul universului și le știe pe toate. Chiar LE ȘTIE... El stă, deci, deasupra noastră, e suficient de puternic în postura asta și n-am de ce să fiu, eu personal, îngrijorat pentru soarta lui. Și nici tu. Ar fi umilitor pentru el să fie altfel decât așa.

Deci, problema – NU ESTE Alin.

Am primit, în sfârșit, și ultima ta scrisoare, e sâmbătă, după Moș Nicolae. Mi-am pus aseară un pachet de țigări în proprii mei pantofi și când m-am sculat dimineața... așa de tare m-am bucurat când l-am găsit... Nici nu poți să-ți închipui!

În tot ce mi-ai scris AI DREPTATE. Într-un singur loc există totuși o neclaritate. Călimăneștiul. Unde și cine e vinovat de un zid ridicat între noi? Nu mai știu...

Știu doar că eu NU TREBUIA să fiu LĂSAT de către tine să mă pierd acolo în spațiul ăla mic. Paradoxal, într-un spațiu mare, cum era Bucureștiul, n-aveam cum să mă pierd de tine, (în paranteză fie spus și foarte sincer – din '90 până în '94 – tot Bucureștiul, n-a existat nicio femeie în existența mea) pentru că ne căutam cu înverșunare în permanență unul pe celălalt și aveam o mulțime de lucruri de făcut împreună. La Călimănești însă s-a manifestat un fel de dispersie care a apărut treptat. treptat... Citind acum ultima ta scrisoare și reproșurile pe care mi le faci vis-a-vis de «neatenția» mea la starea ta de Călimănești, îți dau dreptate. Te-ai trezit «decăzută» într-o lume mică și inutilă d.p.d.v. profesional. Te preocupa foarte mult inutilitatea asta, te asfixia, poate, și eu eram nereceptiv la starea asta. E și vina mea, dar nu credeam că te poate copleși atât de mult această implicare. Îți amintești, ți-am propus la un moment dat, să renunți și să ne ocupăm împreună de micile noastre afaceri pentru a fi mai mult amândoi. Ai fost revoltată. Am încercat de câteva ori să-ți explic că am și eu la rândul meu nevoie de mai multă ATENȚIE.

De fapt, în piesa asta care se numește Călimănești, toate personajele au vrut să joace rolul principal și toate au fost nemulțumite că nu reușesc, dar...

Sunt un egoist. Știi asta. Și la Călimănești n-a venit un felix practic și eficient, dornic să se îmbogățească, chiar dacă așa-l percepeau terții. În orice caz, nu un Felix coborât la limita minimă a unui ideal de câteva milioane de care să se agațe. Și nici un Felix dornic să-și măsoare forțele și nervii cu comandantul de oști, care știi că e maică-ta (tot în paranteză fie spus, amintește-ți cât de conciliant și binevoitor eram în prima perioadă față de ea, aproape mai mult decât tine).

În fine, la Călimănești a venit un Felix convalescent după o boală rea, violentă, care s-ar putea numi Boala Învinsului de meschinăria și violența lașă a celorlalți, sau mai bine zis, nu de Boala Învinsului sufeream eu, pentru că și eu am fost violent prin ce am scris, chiar dacă aveam dreptate și, de fapt, în forul meu interior mă salva gândul că, de drept, nu mă învinsese nimeni în confruntare DIRECTĂ, ci mârșav prin adevăruri rostite pe sfert din care a fost extrasă mizeria și arătată lumii, iar frumusețea ascunsă cu zeci de lăcate. Deci, eram venit la Călimănești. Atât de Accidentat, atât de lovit de mizeria asta, încât, singurul lucru de care aveam nevoie de la ceilalți, care-mi erau de data asta apropiați, era doar un dram de ATENȚIE. Mă consideram, în prostia mea, personajul principal, fără să accept că și tu și mami și Doru și pisica revendicau acest drept. Teoretic, nu ceream mult... Tu sufereai de aceeași boală ca și mine, dar prin REFLEXIE, Ligia... N-am înțeles atunci, însă, că propria ta complexitate amplifică această REFLEXIE făcând-o poate mai dureroasă decât propriile mele trăiri... cum n-am să înțeleg niciodată cum îl poate durea pe cineva mai tare și mai profund ideea că pe altcineva îl doare măseaua, pentru simplul motiv că sunt un egoist și, dacă mă doare măseaua, nu mă liniștesc decât dacă mi se dă un algocalmin concret.

De cealaltă parte – tu erai exact ca și mine, probabil... Așteptai, la rândul tău, de la mine, algocalminul... De aici, probabil, catastrofa...

Îți reproșez ție, (și tu mie), că ai evadat în propria ta sferă nemaisimțindu-mă pe unde sunt, dar având în permanență certitudinea că ești conectată cu toate antenele pe mine. Că este așa, nu încape îndoială, dar dacă aveai concret antenele pe mine, cum mai puteam eu să mă risipesc? Și aici, vine, se include și celebra – BUCĂTĂRIE. Pentru că am ridicat totul la un asemenea nivel de abstractizare, încât celălalt putea crăpa de foame din lipsa unui blid de mâncare, prea concret, prea umilitor de făcut și... prea umilitor de făcut... Toate acestea repetate la nesfârșit, alături de altele la fel de neimportante și la fel de umilitoare în încăpățânarea lor de a exista și de a fi necesare în permanență, obosesc și înfurie. «Caută în bărbat copilul» spunea Nietzsche. Eu am rămas, din păcate, un copil mare care-și pune adeseori mâinile în cap de nefericire și suferă cumplit când nu este băgat în seamă, și fuge sus în munți cu mașina, unde mănâncă o bucată de salam și un codru de pâine, pentru că acasă găsește o babă care spune ca o râșniță răutăcioasă, mereu – să-ți gătească nevastă-ta!... «Acasă», unde speram să fie acasă, la Călimănești, și unde voiam să scriu și să ascult privighetorile, găseam însă inevitabil o Ligie obosită la ora 17, care se culca până la 21, când se întâlnea cu un Felix deja obosit de Călimăneștiul idiot, de barul ăla unde «ce dracu e așa de greu ce face Felix acolo!» „«Acasă», era la ora 21 o Ligie perfect disponibilă pentru dispute de orice natură... dar care-și aparținea îngrozitor de mult sieși și nefericirilor ei.

Îți amintești, odată m-am înfuriat că nici jumătatea aia de oră de dimineață, de la cafea, n-o mai aveam împreună. Comandantul de oști ținea să fie prezent și acolo. N-aveai cum să pricepi că eu căutam duioșie în altă parte, nu credeai că este posibil așa ceva... Bineînțeles că eram conștient de toată falsitatea farselor în care mă implicam, dar nefiind un dogmatic din punct de vedere moral, nici nu mă uram prea tare pentru asta... pentru că nu trăiam deloc în INTERIORUL lor...

Toate astea sunt iarăși doar «confecții». Adevărul este că sunt un «vagabond» care te va iubi veșnic, nu pot să nu te iubesc, ești de fapt, singurul meu REPER adevărat, dar acum nu mă pot întoarce.

Ca să te liniștesc, apropo de «tumulturile mele afectivo- andropauzatistice», nu-ți pot spune decât că nu dau nici doi bani pe nicio femeie din lumea asta.

Vă sărut, Felix

Eu sunt plecat într-o călătorie în jurul lumii. A lumii mele interioare, bineînțeles. La ce concluzie voi ajunge încă nu știu și nici când vin înapoi din punctul unde am plecat. Mâine îți scriu iar, mai concret.”

Mama nu era chiar atât de fioroasă precum o descria Felix. Și el o iubea. Doar că, ea știa despre „duioșiile” pe care le căuta el „în altă parte” și nu-mi putea spune nimic. Desigur, suferea, așa cum suferea și așa zisa lipsă de „dogmatism moral” a lui Felix. Dar, lucrurile chiar îi scăpaseră de sub control și nu întrezărea vreo cale de remediere. Felix mă putea „înșela”, adică se putea culca cu toate femeile cu care avea chef să o facă, dar nu mă putea minți multă vreme. Nu și mințindu-se grosolan pe el însuși. Așa că, subterfugiul salvator era plecarea. Trebuia să mă asigure că mă iubește, că între noi nimic nu mai poate fi modificat în esență, că sunt pentru el un „reper” esențial, dar că... asta este!

E nefiresc să credem că suntem ținta unică a iubirii. Ea e o pulsiune încărcată de mister, un fel de principiu ordonator suprem, căruia e bine să-i lăsăm nepătrunsă esența. Nici nu putem face asta, decât vulgarizând-o.

Cu o săptămână înainte de Crăciun, Felix încercase să se întoarcă acasă. M-a sunat la telefon. Nu l-am chemat în casă. Am coborât eu în stradă și am urcat în mașina lui galbenă. M-am gândit o clipă că o așteptasem cu încordare, nopți în șir, să se întoarcă sub fereastra mea, iar ea o făcea din ce în ce mai greu, mai șovăielnic.

Stăteam unul în fața celuilalt, într-un bar obscur și pustiu. Mă uitam la noi doi din exterior. Cât de jalnic arătam! El își pierduse strălucirea, părul îi era prea lung, expresia feței lui amintea de un pergament scorțos, părea vlăguit, scos din uz.

Toată seara am recitat obsesiv în gând: „barbar cânta femeia aceea, acolo-n cafeneaua goală”. Nu. Nu era cântecul meu. Era cel care-l zdrobise pe Felix. Se crezuse mai tare decât era și nu se legase de catarg, ca Ulise.

Îl aruncam în afara mea, îl lăsam să-mi alunece din brațe. De fapt, provocam această alunecare, ca să fie clar că nu-l voi opri, că rețeta clasică a înduioșărilor și a iertărilor nu mai funcționează. Cât de trist a fost! Când ne-am întors, eu am urcat scările, casa mea are un etaj, el m-a urmărit din poartă. M-am oprit in prag și i-am făcut cu mâna un gest scurt care trebuia să însemne „drum bun”. Era, probabil, de neacceptat o asemenea stare de fapt între noi. Era de neîngăduit. Într-o clipă a fost sus pe scări și m-a cuprins în brațe, strâns și îndelung.

Nu l-am oprit, deși, în acea seară el venise ca să rămână. N-aș fi făcut niciun gest ca să-l chem înapoi, la mine. Nu din orgoliu, ci fiindcă toate legăturile mele cu el se modificaseră structural. Rămăseseră nealterate toate amănuntele, toată complexitatea lor, toată nevoia mea de a respira același aer cu el, doar că el nu mai era al meu și nici nu fusese vreodată al meu. Această iluzie căzuse cu un zgomot asurzitor, fiindcă asta fusese, o iluzie, un gând-nevoie-speranță care mă hrănise cu seva închipuitei mele unicități, pe care îmi clădisem egoismul și exclusivitatea. Oarbă, infatuată și fericită, așa fusesem și nu mai eram.