Scrisoarea mea continua. Era lungă si încâlcită

Evident că nu i-am trimis-o pe toată. Alin mă cenzura. Înțelept. Discret. Eu murisem. Trecusem marea înot și tocmai când pășisem pe țărm, un dinozaur, pe care nu l-am mai putut ocoli, m-a prins în gura lui coclită. Și-a scuturat de două ori capul și asta a fost.

Nu. Morțile nu sunt la fel. Doar unele sunt definitive. Celelalte sunt doar plecări. Închizi ochii, începi să legi imaginile între ele și să vezi. Lumea întreagă își revine, prinde contur. Începi să o retrăiești. E caraghios cât de banal și de simplu e totul. Un bug din World of Warcraft, de pe un server piratat, cel al lui Tiberiu, m-a lămurit. El a râs când i-am spus că am trecut marea înot, din Teldrassil în pădurile întunecate din Auberdine. N-avea sens să-i dau explicații. L-am lăsat să râdă în voie.

Ce îi puteam spune? Că acolo, aproape de țărm chiar murisem, dar asta mi se întâmplase în viața reală, cu vreo câțiva ani în urmă. Că lumea se vidase ca după un cataclism care ucide toate ființele vii. Că fusesem scoasă din joc împreună cu întreaga mea poveste. Ca devenisem un strigoi, fiindcă asta devenisem, iar Valkiria cu aripi de lumină nu-mi răspundea. Se defectase. Da, asta ar fi esența. Restul sunt doar vorbe.

Acolo, în joc, am făcut cale întoarsă spre Teldrassil. Doar acolo puteam găsi Valkiria cu aripi de lumină. În Edenul Elfilor Nopții. În mintea mea stăruia Felix. O stare ciudată mă făcea să cred că mă așteaptă pe terasa aceea pe care mă odihneam seara, lângă elful cu părul verde. Numai așa puteam să adorm. Îl visam pe Felix. Visam că mă părăsește în pragul nopții.

Sora lui Felix mi-a dat un număr de telefon. L-am sunat. A fost o greșeală că am făcut-o. Vocea lui frumoasă nu mi se mai adresa mie.

Da, eu eram moartă. Asta nu mai putea fi schimbat. Dar nu puteam să-l las și pe el să moară. Aș fi murit eu dublu, fără nicio noimă. Era iubire în pornirea mea, nu vanitate.

„Iubitule,

Ce mai fac eu? Stau pe malul Oltului, suspendată pe jucăria pe care ai abandonat-o acum trei săptămâni. E o zi cu copaci arămii și prin urmare... «Eu mă culc peste codrul încins iar de toamnă, tu cutreieri orașe... » Nu, «caii nu sunt o umbră a ta de demult... » e doar o zăbală în care un armăsar revoltat se zbate cu mintea, cu sufletul și trupul...

Versurile mele de acum un deceniu știau mai bine ca mine ce urmează să fie.

Singurătatea, străvechea singurătate se cerne printre frunzele galbene și încăpățânat aninate de crengi care le refuză.

Mintea, sufletul și trupul meu, legate ireversibil de alergarea, de goana ta spre UNDEVA, dizolvă, rând pe rând, fantomele verilor în care ai încercat să mă neantizezi.

Ai reușit? ... NU ȘTIU...

Știu însă că te-ai ridicat, statuie firească, în mințile celor care au întrezărit, fie și un crâmpei din tine. Și au o cruzime nebănuită, atunci când e vorba de mine.

O să ți se pară ciudat (sau...poate nu!), dar incredibil de multă lume te iubește și te aprobă. De pildă, Alin. Așteaptă cu sufletul la gură orice semn, orice... orice..., numai să știe ce faci. Crescut în umbra ta, îți seamănă, numai că ambiția, vanitatea, violența lui, îl conduc spre încrâncenare. L-am scufundat, fără să bag de seamă, pe copilul acesta frumos, în vârtejul furtunii care mă bântuie, parcă de când lumea. Tu. Nu mai pot schimba nimic. Și nici tu. Mi-e imposibil să-ți spun tot ce se întâmplă cu el. Nu pentru că vreau să-ți menajez sensibilitatea, nu mă simt datoare să o fac. Te iubește profund, are sentimentul că l-ai trădat, dar a pactizat deja cu «salata ta de libertate ».

Eu?... ce fac eu?

Dimineața mă trezesc într-o panică absurdă. Și te iubesc. Și mi-e dor de tine. Un dor organic, mineral.

Te șantajez? – Nu. E adevărul meu.

Te tulbur? – Poate. E adevărul tău.

Jocul nu mai este în mâna mea. Durerea mea e adâncă. E neagră ca o boală incurabilă. Ai văzut-o și te-a revoltat, te-a îndepărtat și mai tare de mine. Și atunci... NU A FOST ADEVĂRAT! NIMIC NU A FOST ADEVĂRAT!

«N-ai ce pierde» ... ai spus... Și din acea seară simt nevoia să-mi sparg capul, să-mi scot creierul, să-l așez pe masă și să caut printre celulele lui un punct, măcar un punctișor de sprijin. ”