Către cel iubit al sufletului meu

Către*

CEL IUBIT AL SUFLETULUI MEU

S-ar putea să nu fiu o femeie inteligentă, s-ar putea să bâjbâi de una singură printr-o câmpie fără orizont, s-ar putea... și în mod sigur așa este, să nu înțeleg ce «joculeț» s-ar potrivi cel mai bine, s-ar putea să...

Zidul de sentimente și de argumente pe care l-ai ridicat împotriva mea, sau cred eu că l-ai ridicat, zidul de care te-ai izbit când ai venit către mine, sau ai crezut tu că te-ai izbit, aceste ziduri, indiferent dacă au fost sau nu adevărate, și în mod cert în cazul meu era vorba doar de disperare și dezorientare, au reușit să cearnă o ceață suficient de densă și înecăcioasă care să-i dea celuilalt senzația depărtării și implicit furia că este cu putință așa ceva.

Ce este adevărat în cazul meu. Am simțit, într-adevăr, că întorcându-mă «acasă», am venit în locul în care urmează să mor și nu mi se părea o glumă. M-a cuprins o angoasă metafizică, îmi ziceam eu, dar ea era suficient de perfidă și așteptam să mă ajuți să ies din ea. Imunitatea mea «socială» era precară. Mi-o secătuise mărunta lume intelectuală de provincie stătută, care nu îngăduia să fie scoasă din tiparul ei, deranjat vădit de aura mea de «stea fără nume» picată «de la minister». Apoi, mai era și acea ostilitate neînțeleasă a mamei, un fel de dușmănoasă pornire de a mi se pune contra, de a mă subordona forțat, tardiv, inutil. I-o știam bine încă din adolescență. Am ignorat-o și n-ar fi fost cazul. M-am transformat, fără să bag de seamă, în victima ei sigură, ea atacându-mă prin tine.

Obsesia că trebuie să ordonez un spațiu al nostru, fizic, material, adică să reconstruiesc «castelul» (era a treia oară!), a devenit chinuitoare. N-am reușit. M-am luptat cu pereții nezugrăviți, cu monștri din polată, din pivniță, din sufletul lui Doru, dezmoștenit de întoarcerea mea acasă... etc. Știam că e vital. Știam că trebuie să ai dimineața locul meditațiilor tale și să-l iubești, să-l simți al tău. Să fie locul în care eu adorm și mă trezesc în brațele tale, apropo de modul unic în care se liniștește mișcarea «browniană» din celulele mele. N-am reușit, m-au zdrobit «factorii conjuncturali» iar tu nu mai erai cu mine. O durere surdă mă însoțea în drumurile spre Vâlcea, din fiecare dimineață. Te simțeam înstrăinat, ostil, chiar violent. Însă nu puteam crede că plecaseși. De fapt nici nu-mi trecuse prin cap că asta este posibil. Dispui de o infailibilă modalitate de acoperire care, într-un fel, devine adevărul tău. Mă întorceam întotdeauna cu o avidă nevoie de tine, mă bucuram când mașina ta galbenă era în parcare la «Dedal», dar... aproape fără abatere, mă urcai în ea și mă depozitai «acasă».

Sentimentul că mă excluzi a fost apăsător. Către sfârșitul verii, când eu mă trudeam să zugrăvesc de una singură fără spor, iar tu o filmai pe fătuca ta prin grădina copilăriei mele, mă apăsa o dorință aprigă de a muri, așa instantaneu.

Filmul tău, «Roberta», a fost o altă poveste. Nu m-ai lăsat să mă apropii, dar camera de luat vederi te-a dat în vileag. Cadrele repetate, în care personajul tău tot primea, în grădina mea din deal, un buchet de margarete și voia să se «dizolve în frunze și cai», mi s-a părut cam prea mult. Nu ți-am permis să-mi folosești și versurile. Grădina copilăriei mele și margaretele fuseseră de ajuns. Postura de Deus otiosus, un fel de Geea pe cărările căreia pășești, că n-ai pe unde prin altă parte, dar nu o mai vezi, mă îngrozea, cu toată venerabilitatea ei.

Fuga ta în noapte, textul însăilat pe un colț de masă, minciuna în care te scufundasesi fiindcă acum o știu în toată desfășurarea ei, toate păreau strâns stivuite una peste alta, încât să nu-mi mai lase decât posibilitatea de a te urî.

Zadarnic. Nu te pot urî. Iubirea adevărată nu lasă loc urii pentru că e iubire și atâta tot. Eu nu pot și nu am chef să mă autoanulez. Nu încerc să te abat din drum, dar ființa din mine care EȘTI TU mă obligă să urlu din răsputeri: Nu greși, iubit al sufletului meu, nu te rătăci, că rătăcirea cea de pe urmă este cea mai cumplită! Noi doi nu putem eșua într-un penibil vodevil de bâlci. Nu este adevărul nostru. Împreună am devenit o singurătate unică, o contopire nediferențiată de yin și yang și ne-a luat ceva vreme să facem asta. Nu mai avem timp și loc ca să redevenim două virgulițe separate care caută... CE?

Simt în mine o femeie chinuită de materiala ei neputință. Nu mai pot să-i mai spun că iubirea e veșnică, că mângâierea ta o dorește, că nu a părăsit-o niciodată, că nopțile ei scufundate în iubirea ta sunt «TRECUT». Simt că nu mai am ce face cu ea. Că a devenit o povară dureroasă căreia tu i-ai dat toată libertatea «de a se convinge» cât de lipsită de conținut este «intimitatea bărbaților pe care nu i-a cunoscut». (Sic!)

Alin este foarte tranșant și adevărul lui e crud, anihilator. El spune că noi doi am trăit totdeauna pe două paliere. Unul superior, spiritual și unul banal, comun. Că eu «am pierdut la puncte» în cel de-al doilea caz, fiindcă ai avut întotdeauna siguranță absolută asupra mea. Așa că te-ai plictisit, ai simțit că te sufoci, ai căutat altceva. Fiindcă legea de fier în acest joc este noncompromisul, intoleranța, dominarea celuilalt prin nesiguranță. Apoi, este convins că: victorios sau nu, apropo de filmul tău, te vei întoarce; eu voi înțelege că «devierile tale sexuale» sunt ierelevante; că despărțirea noastră nu este posibilă, pentru că eu nu sunt o femeie pe care să o găsești pe toate drumurile; că tu ești un individ valoros, intrat într-un con de confuzie (ca bărbat) și scurtcircuitat de un ideal (filmul), pentru care ești în stare să sacrifici orice, după legile jucătorului, pentru că tu, structural, ești un jucător. Este dezamăgit că n-ai stat de vorbă cu el și că nu ai contat pe faptul că putea să te înțeleagă.”

Îi scriam lui Felix și constatam că nu pot ajunge la capăt. Nu mai dormeam decât atunci când creierul meu, în disperare de cauză, își debloca toate inhibițiile de protecție de care dispunea. Când mă trezeam, urlam surd la marginea zării. Ore și ore și ore...

„O nouă zi. Oare cât ai de gând să taci? Oare ce spaime bântuie prin creierul tău, de încerci cu atâta înverșunare să forțezi, în cazul tău uitarea, în cazul meu... nu știu. Am impresia, destul de clară, că dorești ca eu să renunț. Te-aș întreba, la CE? La starea mea de un strălucitor absurd? Ai plecat, dar n-ai plecat. Mă iubești, dar nu mă iubești.

Ești înverșunat împotriva mea? DE CE? Mintea ta derulează, probabil, furia cu care te-ai pornit să mă desființezi punându-mă în palmele unor târfulițe, lăsându-mă să fiu ridicolă cu aerele mele de femeie iubită, sigură pe ea, încremenită într-o poveste de dragoste tocmai bună de trimis la bâlci? Îmi găsești defecte? Iar mă măriți cu «ingineri», ca să fii un neîmplinit și însingurat astru rătăcitor? Te-ai săturat de ifosele mele de femeie deșteaptă? N-am mai ieșit demult împreună în «cercuri selecte» și chiar dacă s-a mai întâmplat, m-ai pus la colț. Acum, «fac pe deșteapta», nu mai sunt? Nu mai ești mândru de mine, ca odinioară? Sunt acea piedică atârnată de picioarele tale care a încercat să te înțelenească la Călimănești, când ție îți trebuiau teritorii «fizice și sociale» noi, pentru «anumite» părți din tine?

Tu m-ai adus la Călimănești, nu eu pe tine, asta nu trebuie să uiți.

Mă asociezi cu «Bombonica»? Greșești! Tu semeni mult mai mult cu ea. Tu te așezi întotdeauna în prim plan. Apoi mai este și excesiva voastră condiționare de lumea exterioară. Pur și simplu m-ați zdrobit între impulsivitățile voastre și mă bucur că măcar în «bucătăreasă» n-ați reușit să mă transformați.

Te gândești cu groază că nu mai avem casă, că bărulețul de pe malul Oltului, cârpit din resturi de scânduri, este măreața ta ctitorie? Că alergi printre oameni ridicoli ca să-i convingi că ești cel mai bun?

Te ascunzi în spatele preocupărilor de ordin spiritual, îți adormi conștiința cu povești despre înfăptuiri artistice și aștepți aplauze la scenă deschisă? Îți negi trăirile afective, ca orice bărbat dominat de orgoliu, în loc să le recunoști și să te mângâi pe cap pentru «drăgălașa prosteală a vârstei»?

Ești orbit de furia de a face bani? Ce vrei tu să cumperi cu bani?

Am întotdeauna dreptate? Ai haz, dragul meu. Când, dreptatea mea a învins dreptatea ta? De câte ori, drumul nostru a luat-o pe o cale hotărâtă de mine?

Recitește «Domino» și cugetă la tine însuți. E într-adevăr biografia ta spirituală în cartea aceasta. E adevărul tău purificat de monștrișorii care te-au tot înstrăinat, din timp în timp, de sufletul tău frumos, însă îndeajuns de naiv ca să amplifice, ca orice diamant, și o biată luminiță banală.

E mai simplu să-ți asumi faptele, să exorcizezi «daimonul» neproductiv și răuvoitor care ți le-a dictat, să pui ordine în valorile de preț pe care le-ai adunat cu multă, foarte multă trudă. Să nu te mai pui în mod inutil în conflict cu lumea largă, când tu ai deja un solid podium de la înălțimea căruia poți să o iei în stăpânire. Fără pasiune, fără emfaza gloriei găunoase, ci ca pe un drept care ți se cuvine, ca pe un dat natural. Să te respecți, să te înțelegi, să te ierți.

RATAREA? - este cea mai înduioșătoare poveste cu care poți să alimentezi o melodramă ieftină de cartier. Furia ta, intoleranța și nerăbdarea te-au făcut uneori să pierzi «anumite poziții». Erau, în cele mai multe cazuri, poziții la care forul tău intim renunțase deja. Dar, pentru Dumnezeu, trage o linie și fă o socoteală adevărată. Recunoașterea din partea «celorlalți» este de cele mai multe ori (întotdeauna!) invers proporțională cu valorile pe care le pui la bătaie. Oamenii nu iubesc «idolii». Îi izolează. Ai dreptate. Singurul zeu care învinge întotdeauna este banul. Dar e un zeu fals și victoria lui e precară. Banii îți dau o putere iluzorie și o înstrăinare cumplită. Te înrobesc, nu te eliberează. Ei nu înlătură ratarea și nu produc o reală împlinire. A merge pe cărarea aceasta, a sacrifica TOT pentru asta, ca să obții admirația unor indivizi, din start inferiori ție, e jalnic. Abia asta s-ar putea să însemne ratare.

Mi-e tare greu să tot lansez mesaje în neant. Mi-e greu să încredințez hârtiei tremurul din sufletul și carnea mea. Mi-e greu să mă adresez ție, de teamă că mă vei jigni din nou și din nou, prin încăpățânatul zid construit împotriva mea, mult prea târziu ca să-ți mai pot întoarce spatele spunând: «Hai sictir, băiatule »

Nu caut soluții pentru mine și nu aștept de la tine un anumit răspuns. Vreau doar să nu greșesc. Paradoxal, dar simt că nu este timpul deciziilor, deși mi-ar prinde atât de bine, ca de data asta, să fie. Nu îți ascund faptul că îmi stăpânesc cu greu furia și orgoliul. Ele vor rămâne active multă vreme până când e posibil, sau nu, să devii o nostalgie benignă. O să-mi sune apa-n cap când o să dau peste tine întâmplător pe stradă, însă pot lua decizia să nu te mai tulbur niciodată.

Pentru mine, TU ești un adevăr valabil.

Ce mai faci?”