Warriorul Ligia a fost, într-un fel, terapia pe care mi-am oferit-o

Ultimii trei ani în care Felix a mai rămas cu mine au fost atât de denși, iar Ultima Plecare, atât de grea, încât numai pe un tărâm cu totul nou, adică într-o altfel de realitate puteam să-mi revin. Cu ea, am reluat firul poveștii de la capăt. Între oamenii concreți, așa-zis „reali”, îmi era imposibil. Nu aveam skill-urile necesare. Eu nu trăisem în realitate, ci într-o lume pe care mi-o fabricasem continuu. La fel făcuse și Felix.

Toate cele trei piese de teatru ale lui au măcinat cu obstinație aceeași idee. Iluzia ca realitate și realitatea ca iluzie. Abia când înțelegi asta, devii un om cu picioarele pe pământ. Aici își are loc emoticonul „smile”. Cred că ar trebui să fie folosit și în textele literare. Oricum e deja o ideogramă universală. E simpatic, neutru, amar, mângâitor...

Într-o zi, fratele meu, Doru, mi-a zis: „Lasă-mă! Nici nu ştii cât ai fost şi eşti de iubită!” În mintea mea, asta a sunat ca un clopot mare şi zarea întreagă s-a clătinat deodată cu el. Of, clopotele astea!

În ce-l privește pe Doru, drept recompensă, mi-am făcut în joc un druid și i-am pus numele lui.

*”