Nu credeam că va veni, dar ea a coborât din autocarul elegant ce o aducea din vacarmul Bucureştiului. A venit în „Eden” inundându-l cu zâmbetul ei strălucitor. A amuzat-o că numeam Călimăneștiul „Eden” și vedeam că se integrează cu plăcere în atmosfera uşor retro pe care eu o savurez zilnic, în crâmpeiul de stradă pe care locuiesc. Îi promisesem că se va odihni. Ştiam că e tristă, dar despre asta n-am scos nici un cuvânt. Povestea dintre Gosupisoi şi Strumf se destrămase de curând. Căldura intimă a casei în care ei mă primiseră cu generozitate într-o bună seară, s-a risipit.

Era așezată în fața mea, de cealaltă parte a mesei, iar noaptea din jurul nostru era una reală.

Mi-o aminteam cum se amuza într-o seară, în timp ce jucam WOW și vorbeam pe Skype, la gândul că trebuie să gătească. Era în postul Crăciunului. Geo tocmai mă „socializa”, împrietenindu-mă cu alți jucători. După o meditaţie îndelungată asupra faptului că, pentru a găti trebuie, în prealabil, să speli „un recipient” apt pentru gătit, Geo ne-a comunicat cu glas triumfător: „Am gătit un cartof fiert”.

Mi-a fost tare dragă de la bun început. Era exact așa cum mi-o imaginasem. Blondă, delicată şi copleşită de grijă pentru soarta tuturor pisicilor nefericite din lumea aceasta.

De la Strumf aflasem că lucrurile nu mai erau chiar în regulă între ei. „O să va împăcaţi”, i-am zis. „Sper”, a fost răspunsul lui.

„Nu cred. Mi-au zis asta mai mulţi. Habar-n-am de ce cred oamenii asta. Sincer, mă aşteptam să sufăr mult mai mult. Constat cu surprindere că sunt mai liniştită decât îmi imaginam” a spus Geo, potrivindu-și o petală de trandafir în podul palmei.

Nici nu ajunsese bine în „Eden” și Geo se scufundase fără să stea pe gânduri în dezordinea grădinii mele. Voia să mănânce cireșe, dar din grădina bunicii mele rămăsese doar amintirea. Am luptat câțiva ani, în memoria bunicii şi a mamei, încercând să cultiv roşii, ardei şi varză la umbra unui nuc matusalemic. În cele din urmă am cedat nervos. Îmi era milă de plantele pe care le sădeam cu grijă, le pândeam să răsară din pământ, ca, în final, buruienile să mi le sufoce cu obstinație. Nu se putea lupta cu ele. Am fost nevoită să le las să-și facă damblaua. Acum le păștea un cal. Era al vecinilor.

„Geo, eu nu trec! Calul ăsta mă sperie!”

„Te trec eu de el” a zis, sigură pe ea.

Și chiar așa a făcut. Ca un mag ce era, m-a ajutat să trec pe lângă calul care ținea morțiș să fie scărpinat între urechi și bătut ușor cu palma pe grumaz. O priveam trăgând crengile cireșului spre ea și bucurându-se. Îmi aminteam de Silverpine Forest. O pădure cu brazi argintii din ţinuturile morţii, la sud de Undercity. Gosupisoi venise să mă ajute la un quest în Pyrewood Village.

„Sunt cam multe dihănii pe aici, după părerea mea, și patrulează de colo până colo!” m-am văitat eu.

„Stai liniştită că le omor eu fără nicio problemă. Vino şi tu aici, lângă mine, că nu-i las să se apropie. Tu nu vezi ce level am eu şi ce level au ei!” m-a liniştit Gosupisoi, aşezată pe marginea fântânii arteziene din centrul sătucului.

Grădina era inundată de vegetaţie şi de soare. Ceva din tristeţea straturilor abandonate, peste care buruienile se înălţaseră victorioase, şi siguranța cu care Georgiana mă ajutase să mă descurc în propria mea grădină, amestecaseră în percepţia mea cele două planuri: „Virtual... Real... tot un drac!” mi-am zis în gând, privind-o pe Geo.

Ea își clătina capul ca să simtă pe obraz atingerea ușoară a cerceilor ei roșii, de cireșe.

„Îmi descrii un raid, așa cum îl trăiai tu?!”

„Desigur. Dar îți trimit descrierea pe e-mail, ok?”