Circa 5

Dădusem târcol, în fiecare zi, clădirii în beciul căreia trebuia să fie închis Felix. Încercam să fluier semnalul bine stabilit între noi, dar nu reuşeam în ruptul capului.

Mama şi bunicul lui veniseră valvârtej la Bucureşti. Ne-am dus împreună la Circa 5.

L-am revăzut pe Felix. Am fost incoerenți, ne-am stăpânit lacrimile, eu în mod sigur am făcut eforturi supraomeneşti, până ne-am convins pe noi înşine că suntem optimişti. Extrem de optimişti. Atâta doar, că atunci când a plecat, paşii lui erau nesiguri şi aprecia cu greutate distanţa dintre el şi pereţii culoarului. Am continuat să vorbesc, cu zâmbetul înţepenit în colţurile gurii. El a coborât în beciul clădirii, într-o cameră cu geamul acoperit de o tablă găurită din loc în loc. Domnul căpitan, din faţa mea, era deosebit de amabil şi dornic de conversaţie. De fapt, era vădit impresionat de absurditatea cazului pe care îl ancheta. Deşi îl văzusem pe Felix doar cu câteva clipe în urmă, nu-mi ieşea din cap intersecţia în care ne despărţisem cu o zi în urmă, după ce tăiasem Bucureştiul în două, aşezaţi alături şi clătinaţi de un tramvai care n-ar fi trebuit să ajungă vreodată la destinaţie.

Nu puteam face altceva decât să urlu înăuntrul meu ca o fiară rănită şi să scriu. Să-i scriu lui Felix. Din sutele de pagini scrise atunci, Felix a ales câteva, le-a numerotat cu grijă şi a subliniat, cu o bară verticală, două fraze în care încercam să mi-l explic.

„E ciudată marea ta aventură în viaţa asta. Sunt cercuri mari şi complete în ea. Nu știu exact unde suntem noi acum. Nu știu unde urmează să fim. Ceea ce știu, este că vom fi împreună.”

În acele pagini de durere, mă dădeam cu capul de toţi pereţii, mă sufoca lipsa fizică a iubitului meu, iar colţii vanităţii şi spaimei ieşeau la iveală involuntar. Îl iubeam cu o iubire care depăşea puterea mea de a înţelege lucrurile. Eram, ca Pinocchio, o păpuşă pe care el o trăgea de sfori, cu delicată grijă ca ea să nu simtă, să nu se alarmeze, în timp ce, furioasă şi implacabilă, Lumea se desfăşura haotic de jur împrejurul meu. Dar furioasă eram și eu. Nu eram capabilă să trăiesc într-un „adevăr” palpabil şi nu puteam nici să depăşesc „entitatea Felix”, deşi, instinctul de conservare îmi poruncea să mă pun la adăpost.

Scriam:

„Doamne, câte urme ale gesturilor tale mă izbesc din toate părţile! Fiecare din ele îmi revine în memorie cu o cruzime diabolică. Ce să fac cu creierul meu plin cu tine?”

Mă simţeam exclusă, eram geloasă pe mama şi pe bunicul lui de 70 de ani, care veniseră să-l ajute concret. Ei ştiau că era vorba de un proces, că era nevoie de un avocat, de pachete cu mâncare… iar eu scriam cu deplină convingere:

„În seara asta îmi plâng de milă. (Trecuseră cinci zile de la despărţirea noastră din intersecţia de la Piaţa Palatului). Aş vrea să spun că te iubesc, dar mă opreşte o vanitate seacă. Vanitatea unui personaj prins într-o scenă de mare dramatism în care el e cu totul inutil.”

Un resort ascuns, ca o înţelepciune venită dintr-un viitor întrezărit, mă readucea la problema de fond:

„E greu fără tine. Oamenii sunt atât de singuri şi de nenorociţi, iremediabil nenorociţi, încât doar noi ce mai suntem fericiţi pe pământul ăsta. Este imposibil să gândesc un om mai complet ca tine care să vină şi să mă facă parte a întregului său.”

Ultima însemnare aleasă de Felix, din 26 aprilie, timp în care trecuse o eternitate şi încă o zi de la despărţirea noastră fizică, adică exact unsprezece zile, sună cam aşa:

„Iubitule, am un gând urât. Mi se pare că este totuşi ceva schimbat la tine. O detaşare, o indiferenţă... Am senzaţia că, într-un fel, există un soi de mulţumire că nu mai trebuie să suporţi permanenta mea prezenţă. E drept că sunt multe motive care ar justifica purtarea asta a ta. Mă întristează faptul că o bănuiesc destul de puţin conştientizată. Asta înseamnă că am probleme foarte serioase. Dar, dacă te desprinzi de mine conştient?

E cumplit. Nu pare veridic, dar simt că mă uiţi şi că mă negi. S-ar putea să-mi stârnesc eu singură astfel de sentimente. Şi totuşi, ştii şi tu că în astfel de lucruri mă înşel greu. O gelozie absurdă, apărută brusc într-un moment în care nu se justifică, porneşte din substraturile mele în care acum domneşte spaima.

Am imaginea ta, acolo, într-o pivniţă dezgustătoare. Visezi, te revolţi, şi eu, în mod firesc, nu sunt pe nicăieri. Îmi stăruie în minte cu înverşunare gândul că aşa cum eşti tu acum, copleşit de tine însuţi, de pereţii murdari şi scrijeliţi cu însemnări disperate sau stupid de primitive, nu mai poţi să iubeşti.

Sunt o femeie cu harul de a fascina. Aș îndrăzni să zic că e ceva mai mare decât se cuvine. Simt însă, că pentru tine această concreteţe a mea cade, aşa cum ţi-ar cădea un obiect oarecare din mână.

Vai, Felix, dacă ai ştii cât de străin m-ai privit în duminica aceea, în care am venit la tine cu mama şi bunicul tău. M-ai măsurat cu privirea şi mi-ai spus detaşat: Arăţi bine! Mi-am înăbuşit un spasm dureros când ţi-am răspuns pe tonul meu de pinocchio: «M-am spălat special vreo două ore!» ”

***„