Raidurile în World of Warcraft erau mult mai mult decât un mod de a-ți petrece timpul liber

Erau cel mai important obiectiv al unui jucător. În viață studiezi, crești, te pregătești fizic și intelectual să ai o satisfacție profesională cât mai mare și să fii important. Sau nu?... În fine, eu asta am făcut, asta fac încă. În WOW, îți creșteai skill-uri, îți adunai poțiuni, haine, artefacte, farmai pentru ele, zilnic aceleași 10 questuri, apoi 15, etc, doar ca să aduni haine, deși detestai să faci asta, pentru că mâncai bătaie mereu… Totul pentru marele eveniment care avea loc de 2 - 3 ori pe săptămână: plecarea în raid. Se adunau 10, apoi 25 de oameni. Au fost, cândva, demult, în vremurile de glorie cu raiduri care se strângeau 40 de oameni. Eu aveam încă level prea mic în vremea aia. Și acești oameni aveau datoria de a fi cât se poate de bine pregătiți și cu atenția încordată la maxim, pentru ca ghilda să mai poată bifa răpunerea vreunui balaur. Era un moment din joc, aparent de echipă. Participanții trebuiau să fie foarte atenți și să se sincronizeze la zecimi de secunda. Totul trebuia să se desfășoare după un scenariu perfect. În realitate, nu prea implica foarte mult un spirit de echipă. Dacă știai ce trebuie să faci, dacă citeai tactici, dacă aveai experiență în scenariile respective, dacă investeai timp în skill-urile și gear-ul tău, era totul ok. Echipa… nu știu cât de echipă… Nu era vorba de întrajutorare, era vorba doar de tactică. Vindecai, pentru că asta era treaba ta, fereai restul grupului de monstru, pentru că asta era treaba ta. Dacă cineva greșea, dacă un healer, din doi, nu vindeca la timp, sau dacă un tank nu proteja restul grupului, muream toți. De fapt, cred ca dps-ul avea cele mai mici responsabilități față de echipă și cele mai simple. Nu făceai altceva, decât să dai damage, să te uiți pe damage meter, să te asiguri că ești «tare» și să știi scenariul bătăliei. Să fugi într-un colț la momentul X, să îți ții respirația la momentul Y, și tot așa, fiecare bătălie cu particularitățile ei. La un boss nu aveai voie să te miști, într-un anumit moment, la altul nu aveai voie să stai în pata de lavă, la altul trebuia să te arunci în apă. Era cam la fel ca în instanțe, doar că în raiduri bătăliile erau mai lungi, implicau mai multă responsabilitate și atenție. Era mai dramatic dacă cineva nu-și făcea treaba. De ce raid-uri? Din multe motive… Pentru a câștiga experiența, pentru a-ți crește valoarea caracterului, pentru a aduna itemuri și a te face dorit în party-uri. Pentru mine, cred că cel mai important era un deznodământ fericit. Bucuria party-ului dansând pe balaurul ucis cu greu, după seri întregi de încercări, filmulețul postat pe site-ul ghildei, cu care ne mândream toți. Țin minte că aveam inventarul, plin ochi, cu poțiuni și mâncăruri, ecranul plin cu buff-uri, add-on-uri. 48% critical chance :D, cu asta mă mândream eu… Și așa plecam în raiduri. Au fost vremuri frumoase, suficient de frumoase, încât, după 3 ani, de când m-am lăsat, să îmi vizitez amicii din WOW, în Suedia.

Era o senzație plină de adrenalină, atât de concentrată, cum rar găsești în viața reală. Erai lac de sudoare după o luptă de 10-15 minute, parcă atâta durau bătăliile cu boșii, în jur de 10-15 minute.”