Lucrurile scăpaseră de tot de sub control

Lumea din jurul meu, inclusiv Felix, mă acoperea cu o pâclă imprecisă. Parcă jucam o partidă de whist în care toţi ceilalţi aveau atuul în mânecă, mai puţin eu.

Exasperat de întemniţarea prelungită în beciul unei circumscripţii de poliţie, Felix reacţionase. Resorturile libertăţii lui interioare care nu acceptau vreo îngrădire, demnitatea jocului pe muchie de cuţit, după regulile căruia poţi fi sfârtecat, dar nu jignit, izbucniseră cu violenţă. Procurorul, căpitanul de poliţie, avocata, sarcina mea triumfală prin care asiguram perpetuarea unei lumi incerte, toate se îngrămădiseră între pereţii cavoului din subsolul unei clădiri care din exterior părea calmă, chiar frumoasă.

Felix nu mai putuse îndura. Trecuseră trei săptămâni de când îi ţineau, pe el şi pe Marius, într-o pivniţă lipsită de lumină, prin care erau perindaţi diverşi infractori în drumul lor către penitenciare. Ancheta trena, mâncarea era mai mult teoretică, pachetele aduse de măicuţa de la Brăila nu puteau fi suficiente pentru doi bărbaţi tineri, iar pe el îl dureau dinţii într-un hal fără de hal, din cauza umezelii excesive ce se degaja din temeliile bătrânei case. Fără vreun temei logic, nu fuseseră mutaţi într-un penitenciar, unde ar fi putut beneficia măcar de un cabinet medical. Revolta care îl sufoca a izbucnit ca un vulcan. De câteva săptămâni, aşteptau ca un procuror să trimită judecarea cauzei în instanţă. Falsul şi uzul de fals fuseseră graţiate printr-un decret prezidenţial recent al lui Ceaușescu, iar arestarea celor doi infractori, orbiţi în nelegiuirea lor de dorinţa de a ajunge pe scurtătură să urce pe o scenă de teatru, nu se putea susţine decât prin constituirea unui prejudiciu material. Drept care, experţii contabili munceau de zor să calculeze, până la ultima centimă, toate pagubele aduse avutului obştesc în cele 15 luni în care Felix și Marius fuseseră studenți la Teatru și cifrele erau înspăimântătoare. Prima evaluare a pagubei fusese estimată la o sută de mii de lei, și pentru asta, Codul Penal comunist îi condamna la peste 7 ani de închisoare, în cel mai fericit caz.

Felix a sfârtecat salteaua patului, s-a aşezat în mijlocul ei şi a ameninţat, cu deplină credibilitate, că-şi dă foc. Toată povestea s-a transformat brusc dintr-o poveste interesantă, tocmai bună de spus la cafeneaua de peste drum, într-o problemă care trebuia să fie sancţionată cu fermitate. Rezultatul a fost pe măsura faptei. Felix, încununat de recomandarea „periculos”, a fost expediat la „Arcuda”, o închisoare adevărată, cu zăvoare adevărate şi plină de recidivişti. Cu Marius au fost mai blânzi. Pe el l-au trimis la „Policolor”, o „staţiune balneară” comparativ cu „Arcuda”.

„Felix e periculos. Și îl trage după el și pe copilul ăsta, care e cuminte. Nu mă aşteptam la aşa ceva!” mi-a explicat căpitanul care ancheta cazul.

„Au intrat în panică. Mi-au promis şi luna de pe cer, numai să mă liniştesc!” îmi povestea mai târziu Felix.

Nu l-am întrebat dacă şi-ar fi dat foc. De asta nu s-au îndoit nici gardienii, nici căpitanul de poliție, nici procurorul, sculaţi cu toţii din aşternuturile lor în miez de noapte.

A doua zi, tocmai când depăşisem colţul clădirii, Felix era urcat într-o dubă. Era doar la câţiva paşi de mine, nu mai mult de zece, dar spaţiul dintre noi s-a fracturat, multiplicându-se la infinit într-un hău ameninţător. Cu o mişcare scurtă, mi-a arătat cătuşele care îi legau mâinile la spate.

***„