Spune-mi Geo, ce rol a jucat WOW în despărțirea voastră?”*** Geo a înlăturat ramurile cireșului, pe cele care ne despărțeau, ca și cum ar fi dat la o parte o cortină și a început să-mi povestească. Zâmbea continuu.

„E o poveste mai lungă. Era o după amiază călduroasă de vară, aveam chef de viață, de făcut ceva. Prietenul meu stătea la o stație de metrou de mine, eram colegi de facultate și eram împreună deja de un an. M-am dus la el, pe jos, ca să mă bucur de ziua de vară. Ajunsă acolo, nicio surpriză. El se juca pe calculator și mă ignora. Nu era ceva nou. Era un tip foarte ok și un partener pe măsură, dacă era departe de calculator… După un timp m-am enervat și am plecat trântind ușa. Mă așteptam să vină după mine. Dar n-a venit. Am hotărât că s-a terminat. Am plâns o zi, după care, spre seară, m-am răzgândit și am hotărât că nu se poate termina așa. M-am întors la el. Între timp și el căutase o soluție și găsise rezolvarea pentru disputele noastre. M-a invitat frumos pe scaunul lui de la calculator și a deschis Diablo 2 Lord of Destruction, spunându-mi să-mi fac un caracter, în timp ce el va face puțină ordine prin casă. Cu vreo jumătate de an în urmă, îmi mai arătase un joc. Jucasem joculețul ăla, așa o săptămână, fără să mă prea ridic de la calculator. Îl terminasem și îl bătusem și pe el. Așa se desfășurase experiența mea cu primul joculeț. Dar Diablo era altceva, era un drog de clasa A, așa cum știu cei de la Blizzard să facă. Mi-am făcut primul character.

Am jucat Diablo în mod intensiv doi ani jumătate. Prietenul meu s-a lăsat după o vreme, a încercat diverse alte jocuri și s-a oprit la WOW. Eu însă continuam sârguincios să-mi perfecționez cele trei caractere de specie Sorceress, pe care le aveam. Când m-am lăsat, vrăjitoarele mele erau genial îmbrăcate și skill-ate. Aveam una pe Lightning (cea principală), una pe Fire si una pe Frost. După o vreme, prietenul meu mi-a zis: «Fă-ți și tu un caracter pe contul meu de WOW». A insistat, dar eu nu vroiam. Știam câtă dependență îmi crease Diablo. Nu mai vroiam altă specialitate Blizzard. Într-un final, mi-am făcut un mag după chipul și asemănarea celor din Diablo, adică Undead specializat pe Arcane. La level cinci am hotărât că vreau propriul meu cont și l-am luat. Am refăcut caracterul dus până la level cinci. A început cu Arcane și așa a rămas toți cei trei sau patru ani de joc. Mi-am făcut o ghildă.”

„Ghilda o știu. Am făcut parte din ea.”

„Lol! Îmi amintesc de warriorul Ligia care țipa în gura mare prin Crossroads, în Barrens, după o ghildă cu români.”

„Ha! Ha! Nu eu țipam. Alin îmi căuta prieteni prin Azeroth.”

Geo a reluat povestea.

„Îmi iubeam din ce in ce mai mult caracterul, îi făceam poze la fiecare level și treptat a încetat sa mai fie o copie a celei din Diablo. Căpăta personalitate. A preluat de la mine pasiune, perfecționism, perseverență. Nu mai era un caracter dintr-un joc, era ce voiam eu să fiu și, poate, nu găseam forța să fiu în lumea reală. În mod clar, era ceva, ce în Diablo nu ar fi putut niciodată să fie.”

„O știu pe Gosu! Era un mag renumit în Orgrimmar.”

„Nici chiar așa... Dar era frumoasă, puternică, deșteaptă.”

Am părăsit grădina și cireșul. Geo și-a continuat povestea fără să o mai rog eu. Vorbea mai mult pentru sine însăși.

„Evident, prietenul meu s-a cam plictisit după o vreme și de WOW. Voia să se lase, să mă convingă și pe mine să o fac, dar nu mai avea cu cine să stea de vorbă. Eram mult prea ancorată în joc. Atât de ancorată încât el, ca personaj real în viața mea, nu prea mai exista. El era partenerul meu de WOW. Aveam grija unul de altul în viața reală și în WOW, ca doi prieteni buni, și cam atât. Pasiunea dintre noi, dacă mai era vreo urmă din ea, era în joc. De multe ori, cu calculatoarele unul lângă altul, cu căștile pe urechi, vorbeam pe chat. El și tot restul de lucruri în viața reală se desfășurau pentru că așa trebuia. Să mă duc la muncă, să mănânc, la asta se reduceau. El își dorea să stea cu mine, iar pe mine nu mă deranja. Era ok. Și cam atât. Cred că s-a și lăsat o vreme de WOW, dar îmi amintesc la modul vag. Eram prea ocupată, ca să mai observ ce făcea el.”

„Bântuia ca și mine prin Azeroth. Mă rog, poate asta era impresia mea. Dar îmi amintesc o fază. Stăteam eu la marginea lacului acela înghețat, Shimmering Flats, și mă gândeam ce să fac, când a zburat pe deasupra mea, spre Tanaris. Am avut o discuție de-a dreptul metafizică despre sens, nonsens, iluzie.”

„Oricum, dacă s-a lăsat, s-a apucat iar, a continuat Geo, fără să mă ia în seamă, pentru că atunci când ne-am despărțit încă juca, cred… Încerca să mă readucă la viață pe mine, sau relația noastră, dar pur si simplu nu avea cu ce. El, deja, ajunsese la punctul în care era în viața mea pentru că nu mă deranja, nu pentru că îmi doream asta. Nu mai vorbeam cu prietenii. Nu mai doream sa ies din casa. Tot ce voiam era încă un raid, încă un enchant, încă un quest… Uneori mă deranja orice lucru care mă ținea departe de calculator. Dar se întâmpla destul de rar, încât viața reală să fie suportabilă. Dacă nu eram la muncă, eram în WOW.”

Geo, purtată de gânduri, a făcut o pauză mai lungă.

„Apoi, l-am cunoscut și pe D. în WOW, a continuat Geo. Ne-am împrietenit și îmi plăcea să vorbesc cu el pe messenger. Era fun… până mi-a scris că mă iubește și m-a mâhnit teribil. Apoi, după vreun alt an, am și avut o scurtă poveste...”