Brăila

A fost neaşteptat pentru mine să văd Brăila în lipsa lui Felix. Plănuisem să o vedem împreună. Mi-o descrisese cu lux de amănunte. Mi-am asumat un risc enorm să mă confrunt cu ea de una singură. Cocoţată în patul lui, din camera de „la faţă”, în micuța casă de pe strada Roşiori, cu pântecul rotunjit ca un dovleac tocmai bun de cules, căutam cu febrilitate, în fiecare obiect, bărbatul pe care îl iubeam. Realizam cât de puţine ştiu despre el. Fotografii mai vechi sau mai noi. Asta doream.

Cine aruncă fotografiile vechi face o mare greşeală. Suprapunând imagini încremenite în „poze” cu oameni vii pe care îi cunoști ai surprinzătoarea posibilitate de a plonja în realităţi paralele cu a ta. Laşi ipostazele încremenite în fotografii să pătrundă în prim plan și recuperezi o parte din trecutul oamenilor care te interesează.

Primele mele amintiri de la Brăila.

Mai întâi, toată familia a defilat prin faţa mea, plină de exuberanţă, de încurajări şi, în buna tradiţie a locului, s-a pus de un chef pe cinste. Apropo de chefuri, brăilenii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului, nu cred să fi ratat vreodată vreun prilej de a sărbători. Felix îmi povestea, cu haz, cum s-a strâns toată familia, cu mic cu mare, în jurul unei mese cu toate bunătăţile pe ea ca să întâmpine eclipsa totală de soare de prin anii '60. Dacă tot ar fi fost să vină sfârşitul lumii, atunci, se cădea să fie întâmpinat cum se cuvine!

Bunicul lui Felix a venit primul şi mi-a adus scrumbii de Dunăre abia pescuite. Mă îmbărbăta:

„Să ştii, că ai un bărbat tare!”.

Mi-a povestit cum l-a dus, pe la câţiva anişori, în jur de 10, la Însurăţei, la câmp. S-a trezit cu el în faţa cailor care nechezau şi se ridicau pe picioarele din spate, în timp ce copilul înţepenit în faţa lor, cu pumnişorii strânşi, urla:

„Nu sunteţi voi mai ai dracului decât mine!”

Spre seară, am vrut să văd portul, docurile şi intrarea în catacombe. A doua zi m-am urcat în tren şi am plecat spre Bucureşti.

Felix avea dreptate. Câmpia e frumoasă. Trenul scufundându-se în ea devenise o prelungire organică a mea şi timpul făcuse o pauză, ca să-şi regleze respiraţia. Oamenii şi locul de care tocmai mă distanţam se ştergeau treptat din mintea mea. Stăruia doar Felix, un Felix oarecum nou, căruia îi scriam:

„Mă întreb cu mult calm, nu cumva sunt un spectator? Cel mai fidel dintre spectatorii tăi? Atât de fidel încât asta a devenit necesitate şi pentru mine şi pentru tine?”

Am continuat să-mi notez stările şi senzaţiile în stilul inconfundabil al lui Georg Trakl. Îl iubeam pe Trakl. Ani buni am filtrat lumea prin versurile din Psalmul lui. E o terapie interesantă în care te distanţezi de tine adâncindu-te senzorial în tot ce se întâmplă în afara ta şi trecând în sarcina „obiectului perceput” toată greutatea nedesluşirilor tale interioare.

„Un cioban, jucărie înfiptă în câmp. Peste oile sale, Soarele se alintă, tăind în bucăţi nori întunecaţi de furtună.

Prima staţie. Linişte. Mişcare încremenită într-un neaşteptat stop-cadru, apoi lina rostogolire a roţilor. Câmpie. O căruţă împotmolită într-o pânză de apă uşor tremurată şi inevitabilul câmp arat. Clădiri care sparg desăvârşirea zării. Fântâni, ciuturi fluturând în adierea vântului, stâlpi de telegraf plictisiţi, alergând pe lângă vaci şi flori de cicoare.

Altă staţie. Oameni aproape inerţi şi găini dolofane, două femei pe o bancă, cu mâinile încrucişate pe piept, omul cu şapcă şi mâna prelungită într-un cerculeţ verde. Și din nou câmpie. Mlaştinile, chiar şi cele foarte mici, răspândesc linişte şi siguranţa morţii. Un puţ părăsit şi în depărtare un şir de copaci. «Iată-i, au şi ajuns!» spune un haiku japonez. Soarele se dizolvă într-o spumă albă sub nori negri şi cafenii de furtună.

Iubitule, mi-e aşa dor! Te-am zeificat un pic.

Gata, oprim din nou. Oameni mulţi aşteaptă un tren. Altul. Pe al nostru nu-l ia nimeni în seamă şi el alunecă în câmpia mare şi verde. Mi-e somn. Vreau să te visez. Ploaia deasă cântă pe acoperişul de tablă al vagonului. Scrâşnirea roţilor şi din nou oprire, plecare… Rulare încetinită, pipăind grijuliu un macaz după altul. Apoi gara aceea acoperită cu straturi de ciori negre, pândind stoic în ploaia de vară. Picături multe şi mari izbesc geamul. Un pui de om în pulovăr gri de lână aleargă inutil de la un vagon la altul. Îl urmează cuminte o femeie în doliu. Inutil, inima mi se frânge de milă. În sfârşit, din nou în câmpia cu mici pâlcuri de flori galbene. Cerul negru, ameninţător ca un val seismic, rămâne în urmă. Trenul goneşte cu siguranţă spre o câmpie înseninată.

Să fie oare o prevestire?”

După câteva ore de reverie, în care am privit câmpia cu toată concentrarea de care eram în stare și am obosit numărând garile, am conchis.

E clar, nu-mi plac satele din câmpie. Au casele lipite cu burta de pământ.