Geo a rămas o vreme tăcută

I-am respectat tăcerea. Pe D. îl cunoșteam și eu destul de bine. A fost unul dintre primii mei prieteni din WOW. Mă întâmpina prompt când intram în joc. Conversaţia cu el îmi amintea de vremuri trecute și mă amuza. Atacul frontal, urmat de distanţare rece, cu nuanţe controlate de persiflare, ca să revină ca un bumerang la același scop. Încerca să culeagă victorii de oriunde, inclusiv de pe plaiurile Azerothului. Savuram strategiile lui de cuceritor. Era clar că nu-l interesam, dincolo de dragul unui palmares cultivat din reflex masculin, fiindcă nu s-a arătat prea dispus să piardă timpul ca să mă ajute să avansez în joc. Mi-a trimis, o singură dată, o sabie şi cam asta a fost tot. Mă ţinea însă de vorbă, încercând să se învăluie într-o lumină interesantă, de însingurat neînţeles. Insistase multă vreme să-i trimit o fotografie.

„Nu-ți e de folos” încercasem să-l lămuresc.

„Ba da. Vreau să ştiu cum arată o zână.”

„Trebuie să mă crezi pe cuvânt. O zână bună nu poate fi decât frumoasă. Nu e de ajuns ?”

„Păi n-am de unde să ştiu că e frumoasă, poate că poartă un blestem asupra ei şi e urâtă.”

„Eşti special” l-am alintat eu.

„Ştiu, mi s-a mai spus. Băieţi ca mine nu se mai fabrică”, mi-a răspuns prompt.

„Încrezutule!”

După o vreme, se impunea să-i spun câţi ani am. Deja ştiau prea mulţi de pe server. L-am pus să-mi citească CV-ul pe internet. S-a conformat instantaneu, iar când a revenit a parat fermecător.

„M-am lămurit cât eşti tu de capabilă, dar n-am găsit nicio fotografie! ”

Eram în party. Mă ajuta la questuri şi o vreme am discutat strict despre strategii de omorât monştrii în atmosfera nebuloasă de pe Netherstrom. Într-un sfârşit, cu reacţia spontană, ludică, pe care o exersează continuu, şi-a dat drumul cu năduf:

„Măi!... puteai măcar să-mi spui că eşti de vârsta maică-mi!”

„Da puteam, dar m-ai fi ignorat imediat. Te-am avertizat că sunt zâna bună, nu Ileana Cosânzeana!”

„Deh!” a fost răspunsul lui.

Am rămas prieteni.

„Am nevoie de un sfat” a zis într-o seară.

„Spune!”

„E pe plan sentimental.”

„Mă gândeam eu.”

„Cum pot uita o fată la care am ținut enorm de mult.”

„Nu poți. Soluția e să accepți realitatea așa cum este.”

„Deci trebuie să las timpul să treacă. Îți trimit ceva, te rog să citești!”

Mi-a trimis o filă din jurnalul lui, care începea cu accente de-a dreptul tragice: „Țin acest jurnal cu scopul de a reuși să mă descarc de stările de durere sufletească prin care trec, sau să umplu un mare gol rămas în suflet…”

Urma povestea dintre el și Geo.

„Te-ai aruncat imprudent într-o mare primejdioasă.”

„Da, dar…”

„Ești un tip deștept, știai că riști, nu?”

„Nu mă așteptam să mă înec așa de repede.”

„Ești încă prea tânăr, dragul meu. Să fii fericit că ai fost fericit și data viitoare să fii la fel!”

„La naiba! am și plâns. Și nu regret, că m-am simțit ușurat. Încă nu pot asimila ideea că nu o s-o mai văd. O să am nevoie de timp. Acum am murit un pic.”

„Du-te și fă baie în ocean sau, mă rog, ce aveți voi acolo.”

„Mediterana. Nu pot. Acum e prea rece apa.”

„ Ha! Ha! Ha! Vezi ca ți-a revenit simțul realității?”

***„