Draga mea Lee, e clar… vreau să-ți spun totul și reușesc să construiesc doar zidulețe

Draga mea Lee,*

E clar... Vreau să-ţi spun totul şi reuşesc să construiesc doar ziduleţe. Uneori, când porţi Parângul în spate, îţi este foarte greu să mai pui peste el fie şi o pietricică, chiar dacă pietricica se cheamă Felix… Zările mele «eclipsate de gust» îmi fac câteodată o asemenea indigestie, încât mă simt aşa de rău, până devin… rău. Încăpăţânat şi rău şi suspicios. Aşa de suspicios!!!!!!

Nu pot fi înţelept cu tine. Nici generos… Nu pot fi cu tine decât aşa cum sunt: chinuit şi chinuitor, egoist şi umil, blând şi violent, liniştit şi isteric… După cum nici tu nu te poţi CONSTRUI pentru mine altfel decât eşti. N-avem încotro! Ne vom devora ca şi până acum. Între noi nu poate să încapă şi nu a încăput niciodată o linişte domestică, pentru că ne-am dat unul altuia întotdeauna o atenţie şi o importanţă majoră. Condoleanţele mele…

Eu NU m-am schimbat în anul care a trecut. Raportarea mea la tine nu s-a alterat cu nimic, ba mai mult, «distanţarea afectivă» pe care tu mi-o reproşezi aşa de des, nu este altceva decât un plonjon spre tine, un plonjon total spre tine. Ce iei tu drept indiferenţă nu este decât frecarea exterioară a aripilor mele de aerul inadecvat în care mă mişc cu atâta neîndemânare. Asta e! Priveşte-mă! Mă scurg cu apele mele spre tine cea adevărată şi vie şi cioturile care mă împiedică nu sunt deloc importante, pentru că sunt f l u i d!

N-am fost la cafea. Era aşa o aglomeraţie de gângănii care «gângăneau», încât m-am dus pe dealul din faţă şi te-am privit cum dormi. Am fugit apoi acasă să te văd de aproape. Acum e linişte. Şi e bine…

Nebunia din mine adoarme foarte uşor când nu e zgândărită de orgolii inutile.

(După două rânduri scrise şi apoi şterse cu migală, a adăugat… M-am chinuit să le descifrez, dar n-am reușit!)

«… nu las povestea incredibilă să acumuleze compromisuri oricât de nobilă argumentare ar avea aceste – compromisuri –…»

Cel mai mare compromis este în primul rând că trăim… Dacă am fi pietre de râu peste care apele izvoarelor să treacă şi să rupă câte un firicel de nisip în fiecare zi, tot am fi… un compromis că suntem pietre… De la micro la macro univers, totul este un compromis.

Ei! Şi acum să coborâm noi puţin cu picioarele pe pământ şi să-ţi spună Felix că el nu te iubeşte mineral, ci, omeneşte, cu emoţie şi cu bucurie, cu greşeli de tâmpit şi poezie din cer… CĂ NU VOI MAI DA VOIE SĂ INTRE NIMENI PESTE NOI, îmi este şi mie foarte clar, dar de aici până a-mi imputa mie «stări şi stăricele» vizavi de păsărele, precum că eu aş fi aşa şi pe dincolo, şi aş suferi de milă, înţelegere, inimă sau sex pentru X sau Y pipiţă, este egal cu a-ţi cere eu socoteală pentru acelaşi tip de experienţe pe care tu nu le-ai avut, că n-ai fost interesată să le ai. Simetria nu este forţată decât la prima vedere, pentru că la a doua, a treia şi a „n”- a… se validează prin a d e v ă r u l că interesul meu afectiv, sentimental, intelectual, artistic, sexual, relaţional într-un cuvânt, în ceea ce te priveşte e atât de mare în comparaţie cu alte interesuţe ale mele, încât, Parângul Mare nu mai vede pietricica de la poalele lui, care pietricică, de exemplu, în pietricismul ei, ar vrea poate să răstoarne Parângul… A fost vina mea că s-a întâmplat aşa… A FOST, nota bene! Că voi lua toate pietricelele şi voi da cu ele în Parâng să nu se vadă, şi să vezi şi tu…

Ce ştii, tu?

Ştii, de pildă, că mă poţi anula desfiinţându-mă de lângă tine?! Poate că ştii şi asta…

Ce tonic ar fi pentru mine să-mi spui – Felix, eu am încredere în iubirea ta… E adevărată, caldă, puternică… Ce bine m-aş simţi! Ce mare şi puternic m-aş simţi, să cred că tu ştii asta…!

Am descoperit că MI-E FRICĂ DE TINE… Dacă mi te iei de la mine, mă laşi sărac lipit şi mi-e frică… Eu NU m-am lăsat deloc de tine, ba mai mult, abia acum încep să cred că mă DAU din ce în ce mai mult şi ar fi păcat să nu mă iei…”

În aceeaşi seară, aşezaţi în mijlocul poienii verzi din „sufrageria” noastră, vegheată de evantaiul ferigii căreia îi cântam adeseori la chitară exerciţii din metoda lui Carcasi, până mă dureau buricele degetelor, am semnat un act esenţial, de predare primire:

”Certificat de vânzare – cumpărare

Eu, Felix Anton Rizea… (şi Erika, ce trebuie să-l urmeze mereu, oriunde şi oricum, pentru că aşa este dat)… mă vând ca sclav de iubire şi de ardere de tot, Ligiei, pentru neachitarea la timp a datoriilor făcute în ultimul deceniu (neachitare integrală!).

Din momentul în care sus-numita va intra în posesia prezentului document, semnat de mine, va avea toate drepturile pe care le-a avut, le are şi pe care le va avea un proprietar de sclavi asupra sclavilor săi, inclusiv dreptul de a-i decide viaţa sau moartea…

Proprietara este investită cu puterea de a elibera pe sclavul său când va considera că acesta a dat dovadă că şi-a achitat datoriile pe care le avea, plus încă o jumătate din ele…

Încheiat, azi, 31 august 1985.

Felix”