La mică diferență în timp față de data de mai sus, am reușit să pun capăt șirului de evenimente

La mică diferenţă în timp faţă de data de mai sus, am reuşit să pun capăt şirului de evenimente tragi-comice care îmi coloraseră toată primăvara şi vara. Chiar dacă lucrurile păruseră să fie rezolvate, aflu de la Jean, colegul meu de serviciu, că l-a văzut pe Felix intrând în blocul în care mai locuia, încă, S. M-am dus acasă, am băgat o coală albă de hârtie pe ruloul Erikăi şi am scris, exact în mijlocul paginii: „De ce?”

Felix s-a pierdut în nesfârşite elucubraţii, negând orice legătură de natură fizică între ei, (ceea ce ştiam că nu e adevărat!), şi explicându-mi că „biata fată” suferea foarte tare şi se agăţa cu disperare de el.

Sufletul meu s-a făcut mai negru decât cărbunele din pântecul Văii.

A doua zi, am plecat cu Jean şi cu Luci spre Lupeni. Când am ajuns în dreptul blocului nostru, mi-am anunţat brusc colegii că eu cobor, pentru că am o treabă. Am coborât şi m-am dus glonţ la „Georgică”, celebra cafenea din cartierul Hermes, care în timp devenise un spaţiu bine integrat în biografia noastră petroşăneană. Felix şi S. erau acolo. Deci nu mă înşelasem. M-am aşezat cu coatele pe masa lor înaltă.

„S-a întâmplat ceva?”m-a întrebat Felix.

„Da, vreau să dispară asta mică de aici!”

Felix s-a întors spre S. şi a concediat-o cu o privire scurtă:

„Ai auzit?”

Fata, ca un căţeluş de pluş peste care tocmai ai turnat o găleată de apă rece, fără să scoată vreun sunet, s-a făcut una cu pământul.

Nu știu care a mai fost povestea lor după asta. Și nici nu m-a mai interesat.

Am revăzut-o după câteva luni, la Bucureşti, în cămăruţa ei de studentă. Mai purta urmele rănii care îi scrijelise orgoliul. Am asigurat-o că mi-e la fel de simpatică şi chiar îmi era.

Apele s-au calmat însă abia după o lună şi jumătate, mai precis într-o noapte pe la mijlocul lui octombrie. Nu-mi era încă foarte clar ce vreau să mai obţin de la Felix şi am recidivat destul de „necatolic” din dorinţa ca nelămuririle mele să fie „lămurite”. Aş fi dorit să iau o decizie tranşantă, care să fie pe măsura geloziei şi jignirii care mă rodeau ca un vierme, cangrenându-mi bucuria şi naivitatea cu care mă crezusem unică timp de un deceniu. Aş zice mai degrabă, un secol de aur curat.

Mi se învârtea în minte o furie neputincioasă. De dimineaţa până seara, mă întrebam ce să fac eu cu mine. Îmi era groază să recunosc că lucrurile se schimbaseră şi păreau să fie ireversibile. Nu putea fi vorba de asigurări de genul „de acum înainte… bla, bla, bla, bla, bla, bla”. Din momentul în care îl oprisem să iasă pe uşă, după ce îl alungasem jignindu-l, făcusem compromisul neîngăduit şi trebuia să mă lămuresc de ce.

În seara aceea de octombrie, Felix mi-a răbdat perorațiile ore în şir, iar către miezul nopţii, s-a ridicat ferm de pe fotoliul lui de sub ferigă, s-a oprit în uşă şi cu o expresie de nepătruns mi-a zis:

„Scoate-te singură! Eu nu te pot ajuta.”

Apoi a dispărut în neantul negru al culoarului care ducea spre dormitor.

Venise vremea să pun lucrurile la punct. Am început, cu luciditatea disperării, să-mi cântăresc mintea şi sentimentele, bucată cu bucată. Îl vreau sau nu pe Felix? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?

Mi-am pus Rahmaninov, mi-am turnat vodka în pahar, m-am aşezat jos, aşa încât discul negru din care curgea muzica, să se învârtească în faţa ochilor mei, cât mai aproape, şi am scris:

„Mă gândesc să scriu despre mine şi despre tine. E frumos în lumea în care poţi să te gândeşti, ori de câte ori vrei, la un culcuş cald, peste care coboară amurguri tremurătoare, scăldate de razele galbene ale cortinelor ce cad din cer între lume şi tine, un culcuş în care să se ţeasă dimineţi vegheate de iubire. Ea, iubirea, cerc închis, cu raza variabilă, înţeapă aerul cu săbii tăioase de ferigă hrănită cu dragoste. Supusă şi blândă, feriga ne ostoieşte sufletul întretăiat de derută, cerându-ne să o udăm cu apă multă. Verde şi alergând întotdeauna după lumină, iubirea ne va ataca în valuri, ducându-ne uneori la disperare, fiindcă, nu întotdeauna îi vom putea face faţă.

Ce e de făcut?

Alternativele sunt excluse. Adevărul adânc este cel spus mai înainte. Lipsind cu desăvârşire alternativele, ne rămâne ca unic mod de a fi cel în care să ne târâm unul către altul, chiar dacă puterile ne vor fi lăsat într-atât încât să nu ne mai putem mişca pe lumea asta decât cu mare greutate. M-ai întrebat dacă ar fi posibil să ne „uităm”. Ţi-am răspuns – nu. Cel puţin eu nu. Eu nu te idealizez, aşezându-te deoparte, într-un turn de fildeş, la vreun etaj şapte dintr-un târg obscur. Eşti concret, viu, sălbatic şi blând, prost şi sclipitor. Eşti. Dus de valuri, unul interior şi celălalt exterior, tu ai ajuns aproape de posibilitatea acestui „a uita”. A uita este, în definitiv, şi a iubi o imagine dintr-un turn de fildeş şi, astfel, totul începe să semene oarecum cu o amintire din copilărie. Sfântă, sublimă şi împodobită cu multe alte superlative.”

Când ochii aproape mi se închideau de cea mai profundă linişte, o linişte pe care nu o mai cunoscusem demult, m-am ridicat şi am scris data acelei zile, într-un colţişor al câmpului meu de floarea soarelui care încă mai dormea, deşi zorile erau aproape. Da. Îl voiam pe Felix.

*„