Iubito, neputințele mele nu te-au vizat niciodată pe tine

Iubito,*

Neputinţele mele nu te-au vizat niciodată pe tine şi dragostea mea. Eşti racordul meu permanent cu puritatea şi în același timp cu complexitatea unui tot, şi actual şi virtual. Să fiu mai clar.

«Călcatul meu în străchini» vine de la Brăila, dar nu ca un dar, ci ca un blestem. Pe lângă daruri multe, Dunărea mai aduce cu ea şi crengi uscate, pe care le leapădă pe maluri, crengi uscate şi putrede, care se ostoiesc în nisipuri umede la un soare rânced. Tu ai avut întotdeauna Oltul vijelios, care rupe şi trece mai departe şi nu are timp în trecerea lui decât să roadă piatra care i se opune…

Vreau Oltul tău, la fel de tare cum vrei tu Dunărea mea, dar nu ca schimb, ci trecute una prin alta, fără nici un fel de crengi uscate sau pietre rele.

Dacă ai fi Dunăre, ce curată ai fi tu, totuşi! Asta n-am aflat eu la timpul cuvenit şi descopăr, mereu cu stupefacţie – se poate, domnule! Eşti limpede şi adâncă, de parcă ai fi şi Olt şi Dunăre la un loc, şi eu înot în marea asta, şi chiar dacă mă mai trezesc câteodată pe vreun mal neprimitor, zgâriat de scoici ascuţite, urlu şi ţip, şi ţip şi urlu, spălându-mă cu sânge din propriile mele răni, şi blestemându-mă, mă arunc în marea care este virtualul meu.

Mă voi da cu capul de marea asta întotdeauna de acum înainte, pentru că acolo vei fi tu şi numai tu.

Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!... şi pot cânta mii de cocoşi în noapte, că niciodată n-am să mă lepăd de tine, până atunci când delfin mort (dar delfin!), tu, mare, n-ai să mă lepezi pe vreun ţărm părăsit.

Mă chinui cu crengile mele uscate? Chinuie-mă!

Zgârie rău şi dor foarte tare, dar Dunărea curge întotdeauna pe lângă ele şi chiar dacă le atinge din greşeală, după ce le-a lepădat, ea aleargă nesăţioasă, galopând, vibrând, urlând de bucurie, către mare. N-o pătează niciodată cu neputinţele ei, pentru că vine mereu curată, mereu dornică să se dăruie cu totul, ireversibil şi fără nici un alt interes, decât acela al superbei gratuităţi a darului din iubire. Nu se epuizează niciodată, pentru că Dunărea asta are o apă esenţială şi vie şi e la fel de puternică precum e marea, care o primeşte uneori sfioasă, alteori tumultoasă, dar niciodată nesigură pe Dunărea ei.”

Noi doi semănam fizic. Adeseori lumea ne întreba dacă suntem fraţi.

„Ştii, m-am obişnuit aşa de tare cu chipul tău, încât mă enervez când îmi văd în oglindă faţa asta de bidon turtit. În mintea mea am chipul tău. Aşa de tare mă confund uneori cu tine” îmi spunea el.

Şi mie mi se întâmpla le fel. Dacă nu-l vedeam o perioada de timp mai lungă, aveam impresia că se încețoșează existența mea fizică, materială. Că mă dizolv în aer, că dispar ca un abur risipit de cel mai plăpând vântuleț sau curent de aer de la o fereastră deschisă aiurea. Era vital să-i cuprind mijlocul și să-mi cuibăresc capul sub bărbia lui, era vital să mă trezesc din somn noaptea și să-l caut, să simt că mă caută. Și o făceam anume, de mai multe ori, ca liniștea de dinaintea facerii lumii să mă inunde, să mă copleșească. Liniștea în care toate tensiunile sunt stăpâne pe ele însele fiindcă își cunosc puterea și sunt stăpânite totodată de adevărul tactil al unui „aici și acum” dilatat. Desăvârșit. Forța de a ști că mai mult decât atât nu este cu putință.

El s-a întors la dialogurile lui cu Erika despre Etica lui Spinoza. Le începuse cu aproape șase ani în urmă. Refăcea pasaje întregi, uneori cu nerăbdare, alteori cu o bucurie atât de strălucitoare că-mi treceau toate geloziile, îndreptățite, de altfel. Fiindcă e lucru cert. Erika a fost adevărata iubire a lui Felix. Erika, mașina de scris, căreia îi făcuse atele de lemn ca să-i protejeze literele, să i le țină la un loc. O recrease literă cu literă, arc cu arc, pârghie cu pârghie.

Felix restabilea, cu o ușurință uimitoare, un fel de rădăcină comună, un adevărat joc second, ce nu-mi dădea drept de replică.

*„