Iubito, când mă culc lângă visele tale

Iubito,*

…când mă culc lângă visele tale și luna-și decupează în fereastră crai nou, aromitoare sunt mângâierile tale, iubita mea de ieri, de azi și dintotdeauna…

… când strunele se-ngână lin topind în „linul” vocii plânsetul tău voalat de unda unui gând de drag, feriga-și apleacă spre tine ramurile sale verzi și-și freamătă în frunze o sevă ce vrea să-și reverse spre tine lumina ei blândă…

… când în liniștea serii, cu degete lungi, prinzi armonii din aer și mă-nvălui în ele ca-ntr-o apă sfințită, m-aplec către tine și cetatea-mi sfărâmată mi se clădește mai înaltă în suflet…

al tău felix”

Reușisem să devin victima propriului meu șantaj îndreptat împotriva mea. Cel prin care făcusem aproape orice, ca el să se așeze cărămidă peste cărămidă, strat de încredere în sine peste unul cu temelia mai largă, capabilă să susțină orice anvergură a construcției ce urma să fie înălțată deasupra. Și să nu se aplece, să nu se clintească, indiferent câte viforoase furtuni ar fi venit să-i probeze rezistența. Însă eu, eu nu eram deloc vindecată. Hotărâsem că-l vreau pe Felix, că el este al meu, dar versurile pe care le scriam erau negre. Și asta nu i-a scăpat. „Te repeți”, mi-a zis. Nu știu nici acum de ce nu a putut înțelege că rănile, chiar dacă se vindecă la suprafață, nu pot fi anulate acolo, în adâncul lor.

*„