Diversitatea nu e decât o degringoladă a esențelor

Diversitatea nu e decât o degringoladă a esențelor. Totul, până și sexul, presupune penetrația în adânc. Adevărata tristețe e rătăcirea în iluzie. Simțurile înșeală, singură rațiunea e calea spre lumină, adevăr, eternitate. Să poți trăi cu conștiința firescului morții înseamnă a nu cultiva în tine sau în ceilalți vanitatea. Boala mea păgână nu e vanitatea, ci nevoia de absolut. Neșansa absolutului ăsta al meu este că în termini umani, reducționiști și masculini, el devine „bovaric”. E vorba doar de o șansă istorică pe care bărbații o țin în rezervă, ca monedă de schimb.*

De fapt, aș vrea să cred că mă iubești. Că «fiirea» nu-ți alunecă pe șosele betonate care cer un preț sau altul ca să fie străbătute. Să fii tu altfel decât sunt toți ceilalți.

E minunată reîntoarcerea în mitul de dinaintea ispitirii. Lilith a refuzat să fie folosită. E simplu să ne imaginăm un infinit de deschideri posibile, pentru ca, de fapt, inovația numită ispită și pusă din lașitate pe umerii Evei a fost prima ipocrizie a bărbatului.

E simplu. Eu n-am a face eforturi. Totul este să excludem perisabilul și să trecem la esențe.

Cu asta, în plan practic, tu nu pierzi nimic.”

Cert este că, de atunci, n-am mai scris versuri o vreme îndelungată.

„LIGIOARA! TE ROG FOARTE MULT SĂ NU UIȚI! TE IUBESC! NU UITA ASTA! TE ROG! TE ROG! CÂND CRED CĂ UIȚI MĂ APUCĂ DISPERAREA.

felix.”

Ar fi trebuit să remarc că-și scria numele fără majusculă în față. Dar Lilith era încă foarte furioasă. De data asta am văzut. Trebuia să omor warriorul din mine. Strigătul lui Felix era adevărat. Scris pe o foaie ruptă dintr-un caiet studențesc cu pătrățele, format A4, îmi fusese pus pe măsuța din sufrageria noastră, acolo sub floarea soarelui pe care scrisesem în singurătatea unei nopți de octombrie, că vreau acest bărbat. A fost un duș rece. Binefăcător. Când iubești te dărui, nu revendici.

„Dragă Ligioara,

De când nu ți-am mai scris eu ție o scrisoare de drag? Demult, nu? Îmi curgi prin vene în fiecare secundă, de frumoasă și blândă ce ești, și ești în fiecare secundă de-a mea pe care mi-o umpli cu bucurie, storcând și alungându-mi bolile rele din suflet, fără ca nici să mă doară această… exorcizare. Îmbătrânesc sau întineresc? Cred că întineresc pentru că cercul prea gol, prea mi se umple de reflexe solare și prea calc pe lumini unduitoare, plutindu-mă pe mine însumi prin apele limpezi ale iubirii tale. Cred că am început să miros a lumină…

Tu ce mai faci? Pe unde ești cu tine însăți? Încerc să te adun într-un mănunchi de flori de câmp, cu care să alerg pe câmpiile mele de la Dunăre, dar mi-e o frică așa de mare să nu te risipesc din greșeală, încât stau stâncă încremenită în fața Parângului, aici, și țin strâns, strâns buchetul meu de flori de l i g i i ca nu cumva vreo păpădie să zboare aiurea-n vânt… Mi s-a mai întâmplat demult, demult… poate într-o altă viață, un asemenea eveniment, așa că nu mai risc.

Te iubesc! te iubesc!Felix.

Zilele noastre se înseninaseră din nou. Curgeau lent, erau profunde. Mă întorceam acasă cu sufletul la gură. Mă temeam ca visul meu, Felix, să nu se fi spulberat din cine știe ce pricini.

„Iar s-a supărat vecina de jos ca am inundat feriga pe balcon. «Fi-ți-ar buruiana, a dracului!»! mă punea Felix la curent cu noutățile.

Nu avea cum să știe vecina de jos că Feriga era un membru de vază al familiei noastre. Că eu îi cântam la chitară în fiecare seară, iar ea îmi mulțumea cu un freamăt ușor și delicat. Nici că ea veghea discret dialogul de peste zi al lui Felix cu Erika. Toate fantasmele care se chinuiseră să alunge știința noastră de a ne regăsi, acolo într-un orășel de la capătul lumii, dispăruseră.

„Știi că era s-o pățesc azi?! Iar au năvălit momârlanii de pe dealurile lor. Eram în autobuz și m-am uitat cu admirație la o fată îmbrăcată în costumul lor tradițonal, negru cu alb. Era frumoasă, că nu mi-am putut abține admirația din privire. «Ai vreo problemă?» m-a întrebat un tip îndesat și a pus mâna pe umărul fetei. «Nu», m-am grăbit să răspund. «E atât de frumos portul vostru, că nu poți să nu-l admiri. E nedeie undeva?» am încercat eu să anulez suspiciunile tipului. «Îi, la Câmpu lu’ Neag», mi-a răspuns tipul, fără a părea îmbunat. «No, apoi, petrecere bună» am zis și am coborât din autobuz.”

„Da, puteai s-o pățești. Probabil te-a crezut, sau doar s-a prefăcut. Scot foarte ușor cuțitul când îi calci pe coadă. Iar când năvălesc jos, în oraș, e bine să te ferești din calea lor.”

Ne bucuram unul de celălalt cu o curiozitate nouă, proaspătă. Îmi scria poeme parafrazând Cântarea Cântărilor.

„Draga mea,

E BINE! Te iubesc și mi-e bine! Ai ochii calzi și blânzi, de o frumusețe din care… b o v a r i s m u l… a dispărut, sau n-a dispărut, pentru că n-a existat. Două cute mici, suspendate ca un trunchi de copac pe o frunte înaltă cât un cer de vară limpede, albăstrit de gânduri senine. Gura ta, gust de rodii dulci, îți arcuiește buzele gingașe și fremătătoare, de căprioară rănită de viață. Gâtul tău, vioară în extensie pe umeri fragili.

felix cel rău”

Nu mai pot continua. Totul devine greu de suportat. Scrisorile mele s-au pierdut. Au rămas doar cele câteva, transcrise aici. Oricum, nu-mi amintesc să fi scris la fel de multe ca el. Sau poate că Felix le-a rupt, sau le-a aruncat. A făcut bine. Nu cred că le-aș fi putut citi peste timp, fără să mă urăsc.

*„Dragă Ligia,