În dimineața de 22 Decembrie, în 1989, m-am dus la serviciu.*** Eram programată să semnez condica pentru toată lumea și să scriu în dreptul fiecăruia că e pe „teren”.

Fusese un ger năprasnic zile în șir și clădirea Stației de Salvare, unde era atunci și sediul nostru, era înghețată tun. Nu puteai sta pe loc mai mult de cinci minute că înțepeneai. Miraculoasa primăvară bruscă din dimineața de 22 Decembrie 1989, a transformat toată clădirea într-o mare de apă. Toate conductele s-au spart și apa șiroia pe pereți. Eram acolo, doar eu și directorul Stației de Salvare. Împreună am căutat prin subsol vanele ca să închidem apa. M-am udat la picioare și am plecat acasă.

Am deschis televizorul să văd mitingul de la București. Ultimul miting al lui Ceaușescu. Felix era preocupat cu niște amplificatoare din rețea, telefonul suna continuu. Priveam mitingul acela cu teamă, dar și cu un fel de speranță a disperării. În seara de 17 decembrie, cea în care s-a tras în oameni la Timișoara, după cele două filme ale serii și nelipsita scenă finală din filmul lui Antonioni, „Zabriskie Point”, cu care încheia Felix „programul”, a mai pus o casetă pe care înregistrase focuri de mitralieră și a lăsat-o pe ecranele televizoarelor, vreo oră. A primit un singur telefon de solidarizare cu mesajul lui expres. În rest, tăcere.

Mă copleșeau furia și neputința urmărind discursul agramat al lui Ceaușescu. Când piața a început să vuiască, am urlat:

„Cade! De data asta, cade!”

Felix a început să se agite. A scos boxele pe balcon, să audă tot cartierul ce se întâmplă la București, apoi a coborât în stradă, împreună cu Dan Tăbăcaru, care între timp venise pe la noi nu mai știu cu ce treabă. Au făcut rost de două steaguri, au parcurs drumul până la magazinul Jiul, agitându-le și urlând că Ceaușescu a căzut, iar când s-au întors la Primărie – sunt doar vreo două sute de metri între ele, poate trei – revoluția din Petroșani era declanșată. În marșul lor, strânseseră deja câteva sute de oameni care au ajuns foarte repede, câteva mii.

A rămas în vâltoarea evenimentelor timp de două săptămâni. Ținea discursuri de la balconul Primăriei, ca să țină oamenii în stradă. I se părea esențial. Telefoanele de amenințare se țineau lanț. Pe mama și pe Alin i-am trimis pe deal, la familia Tuhuț. Noaptea, ca să putem dormi măcar câteva ceasuri cu iluzia siguranței, blocam ușa cu un fotoliu.

După două săptămâni, Felix s-a lămurit despre ce era vorba, a înțeles jocul pe care mulți se străduiesc să-l mai explice încă și acum, după un sfert de veac. S-a liniștit și a hotărât să plece la București. Dar mai întâi, a meșterit o zi întreagă și a reușit să-și transforme rețeaua într-un post de radio ad-hoc. A explicat „pe post” abonaților rețelei HERMES SAT, tot ce se întâmplase în Primărie în cele două săptămâni cu care a debutat „revoluția” din Petroșani.