Prima jumătate a anului, după căderea comunismului a fost, pentru mine, o perioadă confuză. Mintea mea încerca să pună lucrurile în ordine și nu reușea. Avusesem un vis ciudat.

Mă visasem în grădina din vale, în care bunica mea cultiva zarzavaturi și flori. De fapt, nu eram în grădina noastră, ci în cea de alături, a lui nea Dumitru, morarul, fratele bunicului. Moara nu o vedeam, deși ar fi trebuit să o văd. În spatele meu era o entitate albă, strălucitoare, o femeie, iar eu țineam în mână un coș cu ouă de Paște, dar care nu erau vopsite. Un ou s-a rostogolit din coș și a căzut în iarbă. M-am aplecat și l-am cules din iarbă și m-am întors spre femeia de lumină din spatele meu și i-am spus: „N-a pățit nimic.” Apoi l-am așezat cu grijă înapoi în coș, unde toate celelalte ouă aveau coaja crăpată. Am simțit imperios nevoia de a descifra acest vis. Poate influențată de Jung, știam că subconștientul meu îmi comunică ceva important, care în hărmălaia de mesaje și întâmplări din ianuarie 1990, îmi scăpase din vedere. Trebuia să știu ce. Evident, prima direcționare a fost către scena politică românească pe care se derulau continuu evenimente care păreau să nu se lege între ele, iar mintea mea, obișnuită să interpreteze fapte și fenomene sociale, era în impas. Mai ales că visul, îmi amintesc bine, îl avusesem în noaptea de dinainte de 12 ianuarie, zi de doliu național pentru comemorarea morților revoluției din decembrie, începută dimineața la Biserica Sfântul Gheorghe din București și sfârșită seara într-o mare manifestație pentru înlăturarea FSN-ului lui Ion Iliescu.

Toate interpretările pe care i le dădeam cădeau una după alta. Visul era scurt și clar. Mi se arătase, fără dubiu, arhetipul Zeiței Mamă, strălucitoare în Edenul copilăriei, dar mai era ceva. Simbolul puternic al oului de Paște, alb, parcă scos cu forța din coșul pe care-l țineam în mână, eram eu însămi, aruncată din cuibul meu. Destinul meu părea să fie în pericol. Subconștientul mă avertiza, dar îmi spunea, totodată, că voi avea tăria de a trece nevătămată prin evenimente. Și dacă nu eram chiar „în grădina mea”, asta însemnând o anumită nesiguranță, eram totuși în grădina lui nea Dumitru, care îmi era binecunoscută încă din copilărie. Moara pe care nu o vedeam, dar o simțeam prezentă însemna că lucrurile nu vor reveni în timp previzibil pe făgașul lor normal.

Existența noastră la București s-a scurs rapid, ca un torent. Cinci ani de risipire într-o lume care se tot compunea și se descompunea. O societate anomică, valori date peste cap, aluviuni individuale devenite direcții de acțiune, revoluții și contrarevoluții, violență socială și conflicte în interiorul mai oricărui individ. Se reconstituia capitalismul și asta avea note tragic-comice, oricum ai fi privit lucrurile. Punctul culminant, pentru mine, a fost mineriada din iunie, acea catastrofă care depunea mărturie că pentru interesele unei oligarhii nu se precupețea niciun efort, nici măcar acela de a arunca o țară într-un război civil. Norocul nostru a fost că nu s-a găsit pentru asta un suport etnic sau religios.

Cert este că, în ziua în care au scos minerii din subteran, i-au urcat în trenuri și i-au dus la București ca să „pună la punct” (!) Mișcarea din Piața Universității, ziua de 13 iunie 1990, a fost pentru mine o zi de groază, la propriu. Știam că fost activată o masă masculină primitivă și i s-a dat frâu liber să-și facă de cap, cu iluzia că e salvatoarea neamului, înfiptă ca un cui în „creierul ei colectiv”. Am avut o singură obsesie. Să-l țin pe Felix de vorbă la telefon. Să-l conving să stea acasă. Am avut dreptate, fiindcă redacția revistei „Zig-Zag” a fost devastată de „mineri”. Felix s-a conformat, în limitele în care putea el să o facă, dar cu siguranță a știut că e fără sens să te opui acelei maree negre.

Chiar dacă știam foarte bine că minerii au fost doar masă de manevră, eu nu am mai putut să mă întorc la serviciu. Mi-am luat concediu de odihnă, plus maximum de concediu fără plată și am plecat la București să-mi caut o slujbă nouă.

Vara anului '90 a fost frumoasă. Felix locuia într-o garsonieră, lângă Politehnică. Am savurat atmosfera de la „Zig-Zag”, revista săptămânală făcută celebră de Ion Cristoiu, entuziasmul jurnaliștilor care făceau „presă liberă”, Bucureștiul colorat, inedit, captivant din vara anului 1990. Un singur eveniment a tulburat acea vară. Apartamentul nostru de la Petroșani a fost spart, desigur, de „mineri”. Până în toamnă, l-am transferat pe Alin la Liceul de informatică din București, am reușit să trec cu bine de un interviu pentru un post în Ministerul Culturii, unde Andrei Pleșu își refăcea echipa, și am devenit „emigranți” în București pentru următorii trei ani. Am locuit cu chirie cam prin tot Bucureștiul, din Drumul Taberei, până la Doamna Ghica și Parcul Tineretului, cu un stagiu ceva mai lung în Crângași. Am predat apartamentul de la Petroșani, am primit o repartiție în blocurile neterminate dinspre Piața Alba Iulia și am fost primii locatari din blocul J5, în 1993, într-un octombrie destul de neguros. Decizia de a ne muta a fost promptă și, normal, cel care a luat-o a fost Felix.

„N-are rost să ne mutăm din nou, dracu știe pe unde! a zis el. Ne descurcăm noi cumva!”

Ne-am împachetat lucrurile, scuturând fiecare haină de posibilii gândaci care stăpâneau la propriu apartamentul în care ne îngăduise Mircea Ghițulescu să locuim în timpul în care el a fost director al Teatrului Național din Cluj.

Atunci, Felix a părăsit-o pe „Erika”. Mi-a spus că-l rugase Mircea Ghițulescu să i-o lase lui pentru o vreme, că avea nevoie de o mașină de scris. Și acum o văd în fața ochilor, părăsită și tristă, într-un balcon care dădea spre Parcul Tineretului.

În prima noapte, ne-am făcut patul din propriile noastre haine, așezate în straturi pe o folie de plastic, direct pe șapa de beton. La puțină vreme după ce am stins lumânările, miliarde de țânțari, strânși din toate blocurile neterminate care populau zona dintre Piața Unirii și Piața Alba Iulia, ne-au invadat. Un roi negru și dens de nu puteai vedea clar pereții camerei. Intraseră prin instalațiile de apă de la baie și de la bucătărie. Am luptat cu ei din greu toată noaptea, cu făclii de hârtie răsucită și cârpe la care le-am dat foc prin toată casa.

Apartamentul era în „centrul civic al lui Ceaușescu”. A fost o alternativă foarte „romantică” a peregrinărilor noastre prin multe din cotloanele Bucureștiului. În primul rând, era neterminat. Am reușit să-i punem o tâmplărie nouă și o ușă de metal, foarte solidă. Cum era la ultimul etaj, am spart tavanul din bucătărie ca să facem un coș și am cumpărat o sobă pe motorină. Felix se amuza la ideea că aveam încălzire centrală, asta fiindcă am dărâmat peretele care separa bucătăria de holul spațios, lat de doi metri. Ne-am legat la curentul din șantier, la „paușal”, și ne alimentam cu apă de la o cișmea din cartier. Am pus pe balcon un scripete și trăgeam apa la etajul șase cu bidoane albe, de 20 de litri fiecare. Aveam vreo zece.

Cartierul era pustiu. Noaptea te simțeai ca-n pădure, dar blocul nostru era așezat lângă Poșta Vitan și puteam ajunge acasă cu tramvaiele care circulau pe vechea Cale Dudești. Încurajați de noi, vecinii au început să-și preia treptat apartamentele repartizate, ne-am reunit într-o asociație și ne-am cumpărat apartamentele, așa neterminate cum erau. Chiar dacă numai vreo două familii s-au mutat, dar asta abia spre primăvară, cei mai mulți dintre vecini au început să și le amenajeze.

Totul fusese furat. Tâmplărie, instalații sanitare, iar la etajele inferioare inclusiv caloriferele și căzile din baie. Să stai în centrul Bucureștiului ca-n pădure, era o provocare, nu glumă. Dar aveam o ușă de metal, foarte solidă, și am putut să ne aducem mobila și mai ales biblioteca pe care le depozitasem între timp la Călimănești, ceea ce era bine. Am adus de la Brăila un covor persan mare și un leandru foarte frumos, daruri de la mama lui Felix. Așa am trecut peste iarnă, iar spre începutul primăverii eu am zugrăvit, de fapt am pictat toți pereții, iar nea Costică, un tip bonom care lucrase la Casa Poporului, a pus gresia și faianța. Felix a făcut pardoselile din scândură. În toamna anului 1994, după un an de chin aproape insuportabil, casa noastră devenise interesantă, cel puțin ca aspect, fiindcă apă, gaz și căldură, alta decât cea de la soba noastră „centrală” așezată în bucătărie, nu aveam încă.

Ce se mai întâmplase cu noi între timp?

După ce redacția inițială a Zig-Zagului a fost „spartă” de patronul ziarului, care l-a înlocuit pe Ion Cristoiu cu Adrian Păunescu, Felix s-a mutat la „Cațavencu”. Mie îmi plăcea mult revista și o cumpăram sistematic zicând:

„Hai să-i încurajăm pe băieții ăștia simpatici!”

Pentru Felix, revista „Cațavencu”, apoi „Academia Cațavencu”, printre fondatori căreia s-a numărat, au devenit doua sa natură. Mai ales „Academia Cațavencu”.

Lui i-a aparținut ideea celebrului „tun” de presă cu editarea unui număr din „Scânteia”, care s-a vândut în trei sute șaizeci de mii de exemplare. I-a propus-o mai întâi lui Ion Cristoiu, care s-a amuzat, dar... nu era genul lui de presă. Cât despre Ovidiu Nacu, care revendică această idee, el are meritul de a fi finanțat această „cacialma”. În fine, important este că impactul acelui număr unic din „Scânteia” a fost o explozie colectivă. S-au format cozi la chioșcuri și ziarul s-a vândut, aproape instantaneu. Macheta, titlurile, fotografiile erau cele din cotidianul consacrat al presei comuniste din România, textele însă erau „cațavenciene”. În metrou, pe stradă se citea „Scânteia” și se chicotea sau chiar se râdea în hohote. Au fost și câțiva care au aruncat ziarul cu furie. A fost o defulare colectivă, o exorcizare în masă.

Când Ovidiu Nacu a orientat revista către sex și pornografie, Felix s-a alăturat complotiștilor, dar a făcut-o cu părere de rău. Se legase afectiv de Ovidiu și de Irina Nacu.

La „Academia Cațavencu” a făcut parte din comitetul director al revistei și în calitate de șef al biroului de investigații i-a revenit pagina a treia, de dezvăluiri. Avea o intuiție sociologică deosebită și stăpânea foarte bine tehnicile de anchetă, fiindcă avusese parte de ele din belșug. Era un anticomunist convins, iar securiștilor le purta o antipatie profundă. Îi urmărea și le ataca afacerile după principiul bine statuat de el: „îmbârligă-i, drace!”. A intrat în topul ziariștilor noi, ieșiți la rampa după 1990, iar dovada notorietății lui se regăsește în paginile revistei „România Mare”, a lui Corneliu Vadim Tudor, în aceea perioadă, aservit mafiei comunisto-securiste în plină coagulare și lui Ion Iliescu, despre care Felix afirmase că era KGB-ist.

„Suntem colegi de România Mare, împreună cu Pleșu” s-a amuzat Mircea Dinescu, când au înființat „Academia Cațavencu”

Ne vedeam dimineața și seara târziu. Zi după zi. La rândul meu, devenisem un slujbaș devotat al Ministerului Culturii, chiar dacă singurul ministru care mi-a plăcut cu adevărat a fost Andrei Pleșu. În cei aproape cinci ani, cât am rămas acolo, s-au perindat prin cabinetul ministerial de la etajul I din Casa Scânteii, vreo șase miniștrii, ultimul fiind Marin Sorescu. Îmi plăcea ce fac, era o reașezare a administrației culturale pe „principii noi”, cele stabilite de Andrei Pleșu, și eu le-am respectat, chiar dacă nu toată lumea din jurul meu o făcea. Am colindat țara, am cunoscut foarte mulți oameni și am înțeles, că mai întâi de toate, o societate se reașează în matca firescului prin cultură, prin sărbătoarea ei publică tradițională, prin comuniune spirituală. Despre asta mă întrebase Andrei Pleșu, în cele cincisprezece minute de interviu, și probabil că răspunsesem pozitiv, fiindcă la o săptămână după acel interviu, m-a angajat.

Ruptura care s-a produs între Felix și Revista „Academia Cațavencu” a căzut greu, ca un strat negru de cenușă vulcanică, ce plutise deasupra destinului său un deceniu întreg, din acel an fatidic 1984, când fusese dat afară din Teatrul din Petroșani. A fost atât de naiv încât să spere că lumea chiar se putuse schimba, deși știa că nu-i așa.

După un stagiu foarte scurt la ziarul „Ziua”, unde nu prea a ajuns la vreun sens comun cu Sorin Roșca Stănescu, Felix a decis:

„Ne mutăm la Călimănești!”

M-am opus cât mi-a stat mie în puteri. El se înnegurase pe dinăuntru. Devenise de nepătruns. Felix nu mai râdea. Asta era de neimaginat. Ok. Cațavencii au dat cu el de pământ, Sorin Roșca Stănescu era sinuos, așa cum ulterior s-a și dovedit, dar Bucureștiul era mare, am încercat eu să mă opun acestei tulburătoare decizii. Mi-a oferit o explicație concisă, pentru că starea mea era de perplexitate.

„Presa liberă e moartă. Dacă ataci un politician, ca Năstase, de pildă, nu-i nicio problemă. Își poate pierde funcția sau fotoliul din Parlament, dar dacă te pui cu un miliard de lei, de pildă, ăla te curăță, nu stă pe gânduri. Iar eu n-am de gând să mă aliniez. Nu pot. Asta e.”

În februarie 1995, prin casa noastră au început să se plimbe diverși cumpărători. În 15 martie, după ce l-am instalat pe Alin la cămin, m-am trezit, parcă dintr-un somn greu, în poiana de la intrarea în Călimănești, în Seaca. Mașina era plină de bagaje. Era o zi superbă.

„Cum dracu' de ai avut tupeul să te naști într-un loc atât de frumos?” m-a întrebat Felix.