Dedal a fost o fereastră larg deschisă în care Felix și-a așezat sufletul către lume. O scenă ridicată pe digul Oltului, peste stradă de Hotelul Central din Călimănești, binecunoscută emblemă a bătrânei stațiuni. O platformă construită din bare de fier, care semăna foarte mult cu o punte de acostare a vaselor imaginare ce călătoreau pe apele Oltului, purtate de briza Muntelui Cozia în fiecare dimineață și seară. Altfel, își propusese să fie un bar, dar el însuși semăna cu o corabie trasă la mal, plină de oameni tineri și veseli. Mochetată, cu vele din fâș colorat, o prelată maro de vinilin, ornamentată cu franjuri aurii, iar la începuturi, chiar și cu o fântână arteziană ingenios concepută din două aspersoare și două pompe hidraulice cumpărate din piață, de la basarabeni și scufundate în apa Oltului. Era o jucărie încântătoare. Curând, după inaugurare, s-au adăugat în inventar și patru hidrobiciclete cu plutitoarele portocalii.

Numele, Dedal, a fost un joc simpatic al întâmplării. Elis, cum hotărâsem noi să denumim „firma”, era ocupat deja. Spun simpatic, pentru că, nu văd cum s-ar fi putut numi „dedaliștii”, altfel decât „dedaliști”.

Vândusem apartamentul de la București în mare grabă, practic îl dădusem aproape degeaba primului venit. Planul inițial a fost să punem banii la bancă și să ne descurcăm din salariul meu, iar el să se reîntoarcă la mașina de scris. Alta, nu Erika. Ea rămăsese undeva pe un balcon, în București.

Dar Felix nu putea trăi izolat de lume, iar cea din care tocmai plecase îi repugna. O nega. Pe fundal, Călimăneștiul pășea spectaculos în sevele primăverii, iar Felix îl explora cu încântare. I se dăruia într-o uitare de sine căreia nu aveam ce să-i fac. Și nici nu știam prea bine dacă trebuie să fac ceva. Și pe mine mă copleșise explozia lui verde, caldă și impetuoasă.

Mie mi-a revenit barul de la Căciulata, fiindcă, dorind să fie eficient, construise și acolo o terasă, tot pe digul Oltului. Eu am finalizat-o.

Am decorat-o frumos. În spatele barului trona o lucrare mărită la scară a lui Mondrian, care o înnobila. Era foarte frumoasă, dar nu a mers. Era așezată pe un loc de camping și ceea ce crezusem noi că va fi în avantajul ei, a avut exact efectul invers. Oamenii din corturi își cumpărau berea de la alimentară și își făceau cafeaua la butelii de voaiaj. În schimb, îi rugau pe chelnerii noștri să le țină apa și carnea de mici la frigider. După ce țigănia din camping s-a instaurat cu depline puteri, aproape nimeni nu se mai aventura printre corturi pană la terasa noastră.

Dedalul, însă atrăgea. Avea o poziție bună, acolo în parcarea de vis-a-vis de Hotelul Central, și lumea se oprea la Dedal, la început din curiozitate, apoi din obișnuință. Treptat, în jurul lui Felix s-au grupat mulți dintre tinerii mai răsăriți din Călimănești, devenind „dedaliștii”, cum le plăcea lor să-și spună. Tot ce se întâmpla la Dedal era vesel și interesant. Doar pentru mine lucrurile stăteau puțin mai diferit. În primele două luni, barul a fost jefuit fără scrupule de chelnerii și chelneițele lui Felix. Ca să-l ajut am fost nevoită să învăț peste noapte contabilitate.

Pentru mine, vara a trecut repede. Dar a fost grea. Felix mă părăsise, acasă se țeseau tot felul de ostilități, iar la serviciu îmi plăteam din greu statutul de fostă „ministeriabilă”. „Șeful” direcției mă izolase la calculator și se amuza explicând, când era întrebat ce face doamna de la minister: „Se joacă cu șoricelul!” Se referea la mouse.

Venea toamna, terasa Dedal ieșea din funcțiune și profitul de pe urma afacerilor făcute de Felix era zero.

„Închidem terasa cu scânduri, o izolăm cumva și o ținem deschisă și peste iarnă” a fost decizia lui Felix.

Ideea salvatoare, însă, a avut-o până la urmă Alin. L-a convins să cumpere un biliard cu ultimii bani care ne mai rămăseseră din vânzarea apartamentului de la București.

Grav însă, era că nu mai aveam o casă a noastră. Nu fusesem deloc bine primiți la Călimănești. De atunci, mă gândesc la Eden doar ca la o fotografie frumoasă. Nu-i mai dau frunzișul de pe alei la o parte și știu că în copacii lui pândește un șarpe ros de invidie și răutate. Nu mai aveam un spațiu fizic al nostru, în care să ne retragem când oboseam. Nu mai aveam intimitate, pe scurt, nu mai aveam nimic sigur și numai al nostru.

Vara aceea mi-a rămas în minte. Beam bere de una singură, pe iarba din fața „Dedalului”, în pauzele în care îl înlocuiam pe muncitorul necalificat din mine care bătea cuie, cu „decoratorul” care trebuia să facă din rahat bici. Nu o spun cu obidă, ci, într-un fel cu încântare, deși sufletul îmi era greu. Intrasem în pielea lui Dedal cel adevărat. Am capitonat barul pe dinăuntru cu prelata care îi fusese acoperiș, sub mochetă am pus vată minerală si folie de plastic ca să-l izolez de frig, iar lateralele au fost închise cu ferestre. Înăuntru arăta bine. Pe dinafară nu am reușit decât să-i pictez un șarpe imens, roșu pe fond albastru. Abia spre primăvară i-am corectat înfățișarea acoperindu-l cu un tapet pânzat, roz, fixat cu baghete subțiri de lemn care formau pătrate. I-am conceput un coronament din scândurele subțiri de brad tăiate în romburi. Cum ferestrele erau prea mici și disproporționate, le-am prelungit aparent cu sticlă mată. Sub ele am repetat romburile de la coronament. In final, am scos o compoziție acceptabilă care a durat fizic până în anul 2000, iar în memoria unor oameni, mult mai mult.