HEBLU

Într-o noapte Felix a plecat. Stătuse minute în șir așezat în fotoliu în fața mea și fircălise o hârtie. Fusese o seară ciudată. De o vreme, între noi se insinuase îndepărtarea. Da, păream scufundați într-o peșteră care se tot fisura și niciunul dintre noi nu făcea nimic. Ba da. Ne înverșunam unul împotriva celuilalt. Tăcuți. Încăpățânați.

Am vrut să ies din peșteră. Să-i pun capăt în seara aceea. Eram la „Dedal”, iar Felix nu mai apărea, deși se apropia miezul nopții. I-am zis lui Alin:

„Hai după Felix.”

Am mers cu Alin, în tăcere, până la Vila Teilor. Știam că e acolo cu Schilodica. Evident e o poreclă, dar personajul real nu are prea multă însemnătate, și, oricum, voi înlocui multe din numele reale din această poveste. Niciodată femeile din viața lui Felix nu m-au preocupat. Le scoteam din ring și ringul era sufletul lui Felix. Le consideram victime colaterale. Atâta tot. Vinovățiile, dacă era să mă gândesc la vreuna, nu aveau ce să caute în biografia lor. Ele îmi aparțineau mie integral. Eu mi-l asumasem pe Felix, nu mă puseseră ele să o fac.

Alin l-a chemat afară. A ieșit. Era derutat. Mi-a zis:

„Poți să intri”.

„N-am ce să caut înăuntru. Du-mă acasă!” i-am răspuns.

Ne-am urcat în mașină, fără să scoatem vreo vorbă pe drum. Am ajuns acasă, am urcat scările și ne-am așezat la măsuța joasă, unul în fața celuilalt. Era vechea noastră măsuță din alte vremuri. El a rămas îmbrăcat cu canadiana pe care o purta. Era octombrie.

„Ce se întâmplă, Felix?” am reușit eu să întreb, după lungi minute. Nu mi-a răspuns, preocupat să tot muncească la hârtioara din fața lui. Apoi s-a ridicat, a spus simplu: „Plec.”

A lăsat hârtia pe masă și a ieșit pe ușă. Nu l-am oprit. Știam că atunci nu era posibil. Cum putea fi altfel, având în vedere asta:

Există timpul urât. Trecut, viitor, prezent se desființează. La propriu și la figurat. Eram anulată. Știam de ce. Mă revendicasem, revendicarea mea trecuse în el, iar el, care oricum revendica separat de mine o altfel de regulă a firii, și-a anexat-o organic și pe a mea. Și s-a produs tăietura. Dură. O noapte neagră. Pentru mine nu mai exista șansă de supraviețuire. De ce apar sinuciderile din dragoste? Simplu. Odată ce ai intrat în totalitate în existența altui om, mori de la sine când el se retrage. N-ai nici plămâni, nici aer ca să respiri.