O fată a cerut ajutorul pe chatul ghildei Maat

„Vin eu” i-am zis.

„O! level 70!” a zis ea.

„Sunt un Ronin, nu te formaliza” i-am spus.

„Da, am observat că nu eşti ca ceilaţi jucători!” a spus ea, iar eu n-am înţeles dacă asta era de bine sau de rău.

Am mers în Tarren Mill, unde fata avea de făcut o misiune mai grea. Câte amintiri aveam de aici! Niciodată n-am să uit ce warrior chinuit am fost cândva, pe aceste meleaguri! Tipii, mai mari ca tine de la Alianță, te omorau sistematic, iar tu trebuia să rămâi în acest loc, fiindcă aveai foarte multe misiuni de îndeplinit. Era teribil de frustrant. Uneori, pur și simplu, adversarii nu te mai lăsau să intri în joc. Cum înviai, cum erai căsăpit, încât singura soluție era să te lași păgubaș și să ieși din joc, sau să pleci în altă parte.

Am ajutat-o pe fată să-și termine misiunea și m-am oferit să o ajut oricând, dacă are nevoie. M-a refuzat politicos: „Ai level prea mare” mi-a zis. M-am întristat. Avea dreptate. Mă simţeam ciudat. De ce i-am spus fetei că sunt ronin? Nu era deloc necesar, iar ea nu-mi ceruse să-i explic nimic. Desigur, aş fi putut să-i zic la fel de bine că sunt un fel de Pinocchio adult şi mi s-ar fi dus buhul în tot Azeroth-ul! Măcar ar fi avut haz.

M-am dus pe ţărmul mării ca să privesc în zare. Așa fac ori de câte ori vin aici, la monumentul memorial al lui Anthony Ray Stark. Sunt multe povești despre el. Se pare că a fost un personaj real, prieten al unuia dintre creatorii jocului WOW. De altfel, nu este singurul personaj real care după moarte a fost îngropat virtual, undeva în Azeroth. Se spune că ar fi murit în timp ce făcea scuba diving, ceea ce explică, într-un fel, așezarea monumentului său funerar pe malul mării, într-un loc atât de frumos, sub brazi înalți, deasupra unui mal tăiat vertical, la poalele căruia plutesc de colo până colo sirene.

Oare de ce vin periodic aici, mă întreb și-mi zâmbesc mie însămi cu îngăduință. Lângă mine, Rousch, un dwarf, îngenunchiază pios în iarbă, rămâne așa o vreme, se ridica să plece, apoi în clipa următoare se răzgândește și îngenunchează din nou. „Aşa e” meditam eu. „Sunt locuri de care nu te poţi desprinde.” Am citit pe un forum că Rousch a fost piticul cu care a jucat Anthony. A fost transformat în npc și păstrat în joc.

Era ceață și ploua enervant. In zare, nu prea departe de țărm ieșeau din apă niște insulițe pe care nu le explorasem. Abia se distingeau. Am sărit în apă și am înotat până la ele. M-am cățărat pe cea mai înaltă. Mi-am rotit privirea de jur împrejur. Intrarea în golf era cețoasă, ca și țărmul de pe care venisem.

Era trecut de ora două noaptea, eram foarte obosită, am adormit pe nesimțite și am avut un vis dens și ciudat.

Văd țărmul clar, mormântul lui Anthony și lângă el, pe Anthony lângă un foc aprins.

„Ah! Tu n-ai murit! Totul a fost o înscenare!”

Anthony zâmbește, pletele lui lungi, cu sclipiri metalice îi lasă umărul drept dzgolit. Stau lângă el. Mâna mea dorește în chip dureros să-l mângâie pe frunte, pe umăr. Gestul e secat din rădăcină. „N-ai voie!” urlă la mine ceva pe dinăuntru.

M-am dezechilibrat și era cât pe ce să cad de pe scaun. Adormisem profund. Am privit monitorul. Eram în mijlocul mării și priveam țărmul care se limpezise. Ar fi trebuit să văd monumentul lui Anthony, acolo sub brazi. Era acea lumină caldă, de apus, recomandată atunci când vrei să faci fotografii reușite. „Le-a ieșit perfect!” am zis cu voce tare, gândindu-mă la cei care creaseră în joc o atmosferă pe care parcă o puteai atinge.